Pocăința și smerenia

Avva Ilie diaconul, despre a cărui biografie nu știm nimic, ne-a lăsat un cuvânt scurt și puternic, sub forma unei întrebări retorice cu un răspuns ușor de intuit: „Ce putere are păcatul, acolo unde este pocăință? Și la ce folosește dragostea, unde este trufie?“ Scurt spus, mesajul avvei Ilie este că păcatul devine cu totul neputincios înaintea pocăinței, iar dragostea și foloasele ei sunt năruite de trufie. Asceza, lupta împotriva păcatului și căutarea cu orice preț a virtuților s-au găsit în centrul existenței Părinților pustiei. Accentul a fost pus însă mai puțin pe păcat, cât pe pocăință, ca formă de eliberare de sub tirania păcatului și a neputinței. De aceea sunt mult mai multe apoftegmele care vorbesc despre locul și importanța pocăinței decât cele care înfierează păcatul. Păcatul este un accident, care trebuie tratat ca atare, mai ales când avem leacul pocăinței, care poate șterge trecutul și restructura întreaga noastră ființă. Pocăința anulează puterea păcatului, pentru că prin pocăință păcatul încetează a mai fi definitiv. Avva Sisoe zicea, cu referire la pocăință, „ridică-te iar și iar ș…ț până ce vei fi prins de moarte sau făcând bine, sau păcătuind. Căci așa cum este găsit omul în clipa morții, așa se duce dincolo“. Stăpânirea păcatului este temporară, chiar dacă omul cade mereu, pentru că de fiecare dată pocăința pune capăt puterii păcatului. Iar pocăința despre care vorbesc Părinții nu este nici un simplu regret difuz față de trecut și nici doar un act instituțional. Pocăința este o mișcare a întregii ființe către Dumnezeu și împotriva păcatului. Mai mult decât atât, dacă păcatul este un accident, pocăința tinde să devină, sub diferitele sale forme, o constantă a vieții duhovnicești (fie că vorbim despre pocăința inițială, existențială sau pocăință după modelul lui Hristos, pe care le-am prezentat cu altă ocazie). Avva Ilie mai subliniază în scurtul său cuvânt că, la fel cum pocăința se opune păcatului, în același mod trufia se opune dragostei. Mândria face dragostea dacă nu imposibilă, cu siguranță nedeplină. Logica dragostei are ca temei jertfe de sine, smerenia, micșorarea ta în fața celuilalt. Trufia înseamnă supraordonare, exagerarea propriei importanțe, a virtuților și calităților, fie că sunt reale sau imaginare. Trufia te aruncă într-un permanent conflict lăuntric cu toți ceilalți. Într-o asemenea atmosferă dragostea nu își mai găsește locul. Gândul avvei Ilie este, în cele din urmă, unul foarte simplu. Pocăința și smerenia stau la temelia vieții duhovnicești. Prima dintre ele pune capăt păcatului, îi anulează puterea, îi zdrobește tirania, în vreme ce smerenia dă naștere atmosferei necesare iubirii, virtutea cea mai importantă, cea care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu.
(Paul Siladi, sursa: Ziarul Lumina)