Pocăința să fie sinceră, continuă și profundă

Părintele arhimandrit Zaharia Zaharou, un mare trăitor și mărturisitor al Ortodoxiei și ucenic al părintelui Sofronie Saharov, ne îndeamnă să avem o credință puternică în Dumnezeu, izvorâtoare din iubire și smerenie, pentru că numai așa vom primi răsplata înfierii, atrăgând harul dumnezeiesc ce ne luminează și ne deschide inimile.
Atunci când omul are gândul lui Hristos (Filipeni 2, 5), luminat fiind de Dumnezeu, își vede propria sărăcie lăuntrică, realizează faptul că fără Dumnezeu el nu este cu adevărat liber, că nu poate fi nicidecum autonom, ci că este dependent de Arhetipul său precum este pruncul de părintele său. Numai în acest chip se va putea împotrivi patimilor și păcatului, pentru că va fi cuprins de acea frică dumnezeiască ce aduce înțelepciunea și despre care amintea Solomon în proverbele sale: „Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” (Pilde 1, 7).
Totodată, părintele Zaharia Zaharou subliniază că omul își va putea afla negreșit inima, adică eul său cel mai lăuntric, „prin răbdarea rușinii pentru păcatele sale în Taina Spovedaniei. Hristos ne-a mântuit pătimind pentru noi ocara Crucii. Asemenea și credinciosul, atunci când iese în afara taberei acestei lumi (cf. Evrei 13, 11-12), neținând seama de părerea și de cinstirea ei, și ia asupră-și rușinea propriilor păcate, dobândește o inimă smerită. Dumnezeu îi primește acest simțământ de rușine pentru păcatele săvârșite ca pe o jertfă de mulțumită și îl face părtaș harului ce izvorăște din înfricoșata Sa Jertfă pe Cruce” (Arhim. Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii: (1 Petru 3, 4, pp. 18-19).
A început Postul Sfintelor Paști, o perioadă în care suntem chemați să ne rugăm mai mult, să postim prin abținerea de la alimente de origine animală, dar și prin abținerea de la păcate și, desigur, să ne pocăim sincer pentru faptele rele pe care le-am săvârșit.
În acest sens, rugăciunea trebuie făcută cu smerenie și cu trezvie, pentru ca gândurile exterioare ce risipesc mintea să fie înăbușite, iar gândul nostru să rămână permanent la Hristos. Postul, ca acțiune și perioadă de curățire a sufletului și a trupului, trebuie unit negreșit cu rugăciunea, pentru că numai așa credinciosul se poate pregăti cu adevărat în vederea întâlnirii sale cu Hristos Cel răstignit și înviat. Din Predica de pe Munte a Mântuitorului aflăm că postul trebuie practicat cu discreție și în taină. „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală” (Matei 6, 16-17). Totodată, vedem că postul este așezat de Mântuitorul Iisus Hristos între „faptele dreptății”, alături de milostenie și rugăciune (Matei 6, 1).
Însă, postul adevărat, pe lângă rugăciune, mai trebuie unit și cu pocăința sinceră. Iar pocăința stă în strânsă legătură cu Taina Mărturisirii sau a Spovedaniei, în cadrul căreia se iartă păcatele prin dezlegarea rostită de către preotul duhovnic. Duhovnicul nu trebuie însă să se limiteze doar la dezlegarea păcatelor. El trebuie să aibă în vedere și tămăduirea sau vindecarea sufletului penitentului care se pocăiește, prin stabilirea unui canon de pocăință, care nicidecum nu este o pedeapsă, ci, așa cum spunea Părintele Patriarh Daniel, este „o rețetă de medicină duhovnicească”. Pentru că rănile provocate de păcate se vindecă numai printr-o pocăință sinceră, continuă și profundă, să luăm aminte la cuvintele părintelui arhimandrit Zaharia Zaharou, care îndemna să arăm pământul inimii cu plugul pocăinței și să îl udăm mereu cu apa vie a harului, căci numai așa va veni o vreme când se va lumina de ziuă și Luceafărul va răsări în inimile noastre (2 Petru 1, 19).
(Pr. Ștefan Sfarghie , Ziarul Lumina)