Pocăința – condiție a iertării păcatelor

Pocăința, părerea de rău pentru faptele rele făcute, i-a fost necesară omului încă din rai. Dumnezeu l-ar fi iertat pe omul păcătos dacă și-ar fi recunoscut păcatul cu adevărată căință. După ce Adam a păcătuit, Dumnezeu a zis: „Adame, unde ești?”. Dumnezeu l-a chemat pe Adam, nu pentru că n-ar fi știut unde este, ci pentru că ar fi dorit de la el să recunoască că a păcătuit și să își exprime părerea de rău. Însă, după cum știm, Adam nu s-a căit, ci, mai mult, a plasat responsabilitatea căderii în păcatul neascultării pe seama Evei. Sfânta Scriptură prezintă un alt caz – cel al uciderii lui Abel de către fratele său, Cain. Și în această situație, Dumnezeu a întrebat: „Unde este fratele tău, Abel?”. Știa Dumnezeu că Abel era ucis de fratele său și l-a întrebat cu același scop, acela al recunoașterii păcatului. Cain a răspuns cu minciună și obrăznicie: „Nu știu. Au doară sunt eu păzitorul fratelui meu?”. Pocăința este întâlnită și în Legea Veche. Astfel, în cartea Numeri găsim reglementarea: „Dacă un bărbat sau o femeie va face vreun păcat față de un om, și prin aceasta va păcătui împotriva Domnului, va fi vinovat sufletul acela”. Profeții Vechiului Testament, asemenea unor trâmbițe dumnezeiești, îi îndemnau pe evrei la pocăință. „De aceea, vă voi judeca pe voi din casa lui Israel, pe fiecare după căile sale, zice Domnul Dumnezeu; pocăiți-vă și vă întoarceți de la toate nelegiuirile voastre, ca necredința să nu vă fie piedică. Lepădați de la voi toate păcatele voastre cu care ați greșit și vă faceți o inimă nouă și un duh nou. De ce să muriți voi, casa lui Israel? Căci Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu, întoarceți-vă deci și trăiți!”. Aceste cuvinte, transmise prin proorocul Iezechiel, sunt un îndemn la pocăință, ca mijloc de împăcare cu Dumnezeu. Părerea de rău pentru păcatele săvârșite a fost necesară în perioada Vechiului Testament, iar pentru creștin-ortodocși, chiar dacă nu se numesc „pocăiți”, este o stare permanentă, căci nimeni nu poate spune că este „fără de păcat”. Însă, această stare permanentă de căință se intensifică înaintea momentului mărturisirii păcatelor, devenind o condiție a iertării primite de la Dumnezeu, prin preotul duhovnic.
(pr. Gheorghe MIHĂILĂ, sursa: www.ziarulumina.ro)