Poate nepoții strănepoților

Uite că ne mai luarăm de o grijă: aceea de a aștepta cu nervii în bețe și de sufletul la gură tragerea la sorți a meciurilor din Champions League, varianta de primăvară. Spre norocul și odihna lor (veșnică?), fotbaliștii campioni ai României se bucură dintotdeauna de o perioadă mult mai lungă de refacere decât fraierii din Germania, Anglia ori Spania, care pe lângă că nu-și iau decât câteva zile ori vreo două săptămâni de pauză pe la Crăciun ori Anul Nou (englezii nici măcar atât), mai au parte și la primăvară de meciuri în cupele europene. Rămân adică la ritmul lor obișnuit, de 3 meciuri în 7 zile, iar noi tot la cel strămoșesc, de pe vremea Mioriței. Ne uităm și ne crucim la un Lionel Messi care nu admite ideea de a sta pe tușă sub nici un motiv, la nici un singur meci, pentru că el cu asta se ocupă: cu fotbalul! Nu-mi aduc aminte să-l fi văzut accidentându-se vreodată, deși juca între 60 și 70 de meciuri pe an numai oficiale, la echipa de club, la care se adaugă cele demonstrative, cele ale Naționalei, cele… și nu „se rupe” niciodată. Ai noștri, între două reprize de odihnă (3 luni, iarnă, alte 3, vara!) bașcă alte câteva zeci de reprize de lene (în timpul competițiilor interne) și câteva doar ale umor „la extern”, în cupele europene, spre delectarea suporterilor (adverși) din tribunele lor pline și din ale noastre goale, dar și a milioanelor de telespectatori. În fond, cineva trebuia să ocupe locul lăsat liber de ciprioți, de islandezi, de ferroezi, așa că am rămas noi responsabili cu umorul continental. Pentru noi și pentru alte câteva țări din această lume a 4-a a fotbalului european (Andorra, Luxemburg, Malta) cred că ar trebui, după modelul handbalului, creată o competiție separată, eventual cu promovare într-o alta, de nivel superior. Era, pe vremuri, Cupa Balcanică. În care eram competitivi, că ne întâlneam cu frați de-ai noștri de suferință de mai la sud. Da, dar pe atunci erau și trei competiții serioase: Cupa Campionilor, Cupa Cupelor, și Cupa U.E.F.A., unde ne făceam de râs tot ca azi. Dar parcă tot mai ciuguleam câte un punct, iar uneori produceam câte o mare surpriză. Astăzi, așa, cum se prezintă echipele noastre, speranța de a mai face vreo minune se amână pentru o vreme. Cam până vor crește și se vor face fotbaliști strănepoții nepoților noștri. Sau nici atunci.