Dacă tot a blagoslovit Blatter Ilfovul cu augusta-i făptură, poate n-ar strica să dăm o raită prin fotbalul mic, de sector agricol, pe care-l păstorește. În Europa David se mai întîlnește cu Goliat, dar prin alte zone liliputanii și pigmeii joacă între ei.
Asia are un sistem complex prin care își desemnează reprezentantele la turneul final. Mai întîi au loc niște meciuri eliminatorii (le-aș numi primordiale!) în care echipe ca Taipei sau Macao își trăiesc viețile lor de efemeride pe țintarul mondial. Urmează un stagiu de opt grupe pre-preliminarii a cîte patru echipe, după care cîștigătoarele formează alte două grupe ce dau finalmente cîte două calificate fiecare. Numai că aceste ultime grupe sunt perfect fade, diferențele de valoare dintre primele două și ultimele două sunt uriașe, așa că suspansul lipsește aproape complet, fiind susținut oarecum artificial de miza locurilor trei care susțin un prim baraj între ele. S-au calificat direct Arabia Saudită, Coreea de Sud, Japonia și Iranul, în timp ce Bahrein a trecut de Uzbekistan la baraj (acest lucru a fost posibil datorită acelei celebre decizii de rejucare a meciului tur). Urmează un alt baraj-caricatură cu Trinidad Tobago, locul 4 în zona Americii Centrale și de Nord. Și în această zonă sistemul este asemănător, dar cu două tururi preliminare, în care intră în luptă echipe ca Insulele Cayman, Aruba sau Monserrat, adică locuri numai bune de vizitat cînd iarna-i grea, omătu-i mare. După un stagiu intermediar de grupe urmează o singură grupă finală din care se califică direct aproape invariabil USA, Mexic și Costa Rica, a patra, Trinidad Tobago, jucînd barajul intercontinental pomenit.
Exotica zonă a Oceaniei debutează cu un stagiu de două grupe de care consacratele Australia și Noua Zeelandă sunt scutite. Se joacă meciuri unice, fiecare grupă avînd o unică țară gazdă pentru toate meciurile. Este vremea dansurilor tribale pentru Samoa sau Tonga. Nivelul următor înseamnă un mini turneu găzduit de Australia, tot cu meciuri unice. Evident, problema cîștigătoarei nu se pune, dar Australia mai joacă o dată un baraj cu locul doi, de data asta tur-retur, ca să-și găsească și pașapoartele o utilitate. În acest an, o semisurpriză: eterna secundă Noua Zeelandă a fost devansată de Insulele Solomon, probabil inspirate din înțelepciunea împăratului care le dă numele. Dar și înțelepciunea are limitele ei, 1-2 și 0-7 cu Aussi la baraj. Abia acum urmează celălalt baraj intercontinental, adversară fiind cea de-a cincea echipă din America de Sud, ca și acum patru ani, Uruguay.
De mult timp Australia cere un loc calificant direct pentru zona Oceania. Chiar dacă asta înseamnă puțină ipocrizie, fiindcă arhipelagurile nu contează în fotbal, nu putem să nu remarcăm dezechilibrul evident dintre cele două baraje intercontinentale. Măcar atît ar fi putut FIFA să facă: să cupleze altfel continentele! Dacă în privința echipei celeste a Uruguayului nu e nici o îndoială că va face față la turneul final, Bahrein sau Trindad vor lua la vară o cîrcă de goluri, în timp ce probabil australienii vor rămîne la antipozi, deși “știu cu ea” fiind înrolați pe la echipe de pe bătrînul continent. Să ne convingem: Zeliko Kalac (Milan), Mark Bresciano și Vince Grella (Parma), Max Vieri (fratele italianului Bobo – Ternana), John Aloisi (Alaves), Brett Emerton (Blackburn), Mark Viduka (Middlesbrough), Stan Lazaridis (Birmingham), Tony Vidmar (Breda), ba chiar și Jonathan McKain (Poli)…. Prin comparație, nimic sonor la Bahrein și Trinidad, cu o excepție la cea din urmă: Dwight Yorke, un crai tomnatic!
