În ultimele două decenii, în vremuri de mai multă libertate și chiar efuziune spirituală, evlavie și dăruire a oamenilor pentru Biserică, sfinții protectori ai unor ținuturi, catedrale sau mănăstiri s-au bucurat de venerarea credincioșilor, care-i consideră prieteni și împlinitori ai cuvintelor Domnului. Atât la București, cât și la Iași, Suceava, Curtea de Argeș, Craiova, Galați etc., tradițiile legate de pomenirea sfinților ale căror moaște se află de mult acolo au fost, în parte, părăsite vreme de aproape jumătate de veac. Credința oamenilor însă a rămas aceeași, poate chiar a sporit în intensitate pe alocuri, cu toate îngrădirile și restricțiile vremurilor. Încet, încet, lucrurile s-au schimbat întru câtva. În vremelnica noastră trecere pe pământ trăim adeseori, mai ales în momentele de liniște și reflecție, un sentiment deosebit pe care-l numim simplu: dor. Este un cuvânt netraductibil în alte limbi, specific doar poporului român. Străinii nu-l pot înțelege deplin, oricât ar încerca să o facă.
Dintre aceste doruri multe, prioritar ființei noastre este cel al asemănării cu Dumnezeu, Care ne-a creat după chipul Său și spre care tindem în mod liber.
Atunci când luăm aminte la cuvintele vieții veșnice, inima noastră arde, aidoma ucenicilor care călătoreau împreună cu Domnul pe calea spre Emaus, care poate fi înțeleasă drept cale către nesfârșita și mult așteptata Împărăție a lui Dumnezeu. Lupta pe care o simte fiecare atunci când pune în balanță frumusețea și profunzimea trăirilor sufletești cu pornirile cele rele care vin asupră-ne este arhicunoscută de cei care doresc, dincolo de orice potrivnicie și cădere, să devină moștenitori ai vieții veșnice.
În lumina acestor trăiri s-au aflat sfinții, care L-au iubit pe Domnul mai mult decât orice din lumea aceasta. Măsura lor a fost alta decât aceea pe care o avem noi astăzi. Nimic din cele trecătoare nu i-a putut amăgi. Nici o frumusețe ori plăcere efemeră nu le-a robit inima, de aceea Hristos Și-a făcut sălaș acolo.
Sfântul Dimitrie cel Nou, cuviosul din Basarabi, pe Valea Lomului, nu departe de Dunăre, L-a iubit pe Dumnezeu în mod plenar, autentic, nevoindu-se în chip special a-I plăcea Celui Căruia I-a închinat viața. Smerit, simplu, întru toate curat și neprefăcut, vas cu adevărat de bună trebuință pentru tot lucrul bun, dorea
să-i ajute pe alții, să fie de ajutor și în folosul obștii satului. Păzea vitele consătenilor și se ruga mult, cum făceau mai toți cei din vechime, necuprinși de cumplita înstrăinare de Dumnezeu, secularizare sau indiferentism religios, ca să folosim câțiva termeni contemporani.
Atent cu sine și cu alții, și-a luat un canon greu și îndelungat atunci când a stricat, din greșeală, cuibul unor păsări ascuns în iarba înaltă. Nici vara, nici iarna n-a mai purtat încălțăminte. Câtă gingășie și câtă frumusețe de spirit! În locul acestor stări, icoane ale credinței noastre, întâlnim astăzi crime oribile, atacuri directe sau ascunse la persoane, infracțiuni felurite, delapidări, înșelăciuni, șantaj, delicte contra intereselor publice și altele multe ce pot fi amintite, care sunt consecințe ale îndepărtării de Dumnezeu și de legile morale în general.
M-am gândit adeseori de ce oare sfinții Dimitrie, făcătorul de minuni, și Parascheva, cea mult milostivă și folositoare, au dorit să vină la noi, în pământul românesc, și să rămână sute de ani binecuvântându-ne și ocrotindu-ne? Pentru că au aflat aici credință fierbinte, evlavia românilor care i-au înconjurat cu iubire multă, le-au făcut racle de argint și biserici mărețe care îi au ca ocrotitori.
Deși putem spune că cinstirea acordată acestor sfinți era cândva totală, asistăm și astăzi, mai ales la ziua pomenirii lor, la un val de credință uriaș care pur și simplu ne trezește din amorțeala duhovnicească. Rar întâlnit în lume, valul acesta spală tot ceea ce este maculat în noi și în societate, aducând speranță și bucurie în suflete. Fiecare după cum o simte și o păstrează, pentru că lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh (Efeseni VI, 12). (Arhim. Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor și mare eclesiarh al Catedralei patriarhale)
