Moartea
Povestea ne spune că: banul corupe, oamenii sunt lacomi, adesea ne autoamăgim, răul este în noi.
Un eremit a intrat într-o peșteră să se adăpostească de ploaie și a găsit o comoară. A ieșit peste măsură de speriat din peșteră strigând:
–Am văzut moartea!
Afară s-a ciocnit cu trei bandiți, care privind în jur l-au întrebat:
–Moșule, unde este moartea?
Eremitul i-a dus în peșteră și le-a arătat tezaurul, descoperit din întâmplare. La vederea aurului, cei trei bandiți și-au simțit inima tresăltând de bucurie și vicleni i-au spus:
–Ai dreptate, moșule, pleacă, pleacă departe de aici…
După plecarea bătrânului, hoții au rămas lângă aur, care era foarte mult, întrebându-se, cum să-l care din vârful muntelui. Până la urmă au hotărât ca unul să meargă să aducă provizii și căruțe, iar ceilalți doi să rămână de pază.
Cel care a coborât în târg, după provizii, se gândea: ,,În târg voi bea și voi mânca pe săturate, voi petrece…apoi voi cumpăra provizii, pe care le voi otrăvi și astfel voi rămâne singurul stăpân al comorii.”
Cei doi tâlhari rămași de pază gândeau fiecare în sinea lui: ,,O jumătate din comoară este mai mare decât o treime. La întoarcere, îl vom ucide pe cel plecat în târg și vom împărți comoara pe din două.
Și așa au făcut. L-au omorât pe tovarășul venit din târg cu provizii și căruțe, au mâncat hrana otrăvită și astfel au murit cu toții…
Spunem povestea: cuiva obsedat de câștigul bănesc,
omului lipsit de scrupule,
celui care uită că banul este un mijloc și nu un scop,
lacomilor, egoiștilor,
celui pe care banul, câștigul începe să îl dezumanizeze.
Cei trei ucenici
Povestea ne spune că: mereu mai avem de învățat, oamenii se completează și trebuie să lucreze în echipă, totul este relativ, nimic nu este doar ceea ce pare, avem nevoie de un maestru, omul are și defecte și calități.
Înțeleptul avea trei ucenici: Nicodim, Varlaam, Ioan. Odată vorbea cu un alt înțelept, care l-a întrebat:
–Ce crezi despre Nicodim?
–Chiar și cele mai luminate minți ar fi uimite de înțelepciunea lui…
–Dar Varlaam, ce virtuți are?
–Vitejia și curajul lui întrec pe cele ale eroilor neamului.
–Ce fel de om este Ioan?
–Hărnicia lui poate fi exemplu pentru oricine…
La auzul acestor vorbe, înțeleptul se miră:
–Dacă Nicodim este atât de înțelept, Varlaam atât de viteaz și Ioan atât de harnic, oare ce mai pot ei învăța de la tine înțeleptului?
–Nicodim e înțelept, dar leneș, Varlaam este viteaz, dar nechibzuit, Ioan este harnic dar invidios. Nicodim nu știe că înțelepciunea nu-l face fericit pe leneș, Varlaam nu bănuiește că fără precauție, curajul duce la pierzanie, iar lui Ioan, nici prin gând nu-i trece, că hărnicia nu face casă bună cu invidia. Până când vor înțelege acestea, eu voi fi dascălul lor, iar ei, învățăceii mei.
Spunem povestea: cuiva care crede că știe totul
omului care se caută pe sine
celui ce nu vede decât un aspect al problemei
cui acceptă greu munca în echipă
aceluia ce suportă greu să fie condus de șef
cuiva ce mai are de învățat(ele, subaltern, colaborator, subaltern)
copilului care ne contestă autoritatea părintească
Lațul ascultării
Povestea vorbește despre: credință, învățare, smerenie
Se povestește pe la mănăstiri că ucenicul lui Avva Pavel, fiind trimis după ceva ierburi pe lângă cimitirul mănăstirii, unde hălăduia o leoaică ar fi spus:
–Dar dacă vine leoaica?
–Leag-o și adu-mi-o!
Ucenicul s-a dus și leoaica a venit către dânsul, dar el s-a repezit s-o lege. Speriat animalul a rupt-o la fugă. Atunci el i-a spus:
–Stai! Părintele meu a poruncit să te leg!
Leoaica s-a oprit, ucenicul a legat-o și a dus-o Avvei.
Avva Pavel s-a bucurat mult, dar nevrând ca ucenicul să se mândrească și să se smintească i-a strigat:
–Vai, mie ce fiară turbată mi-ai adus, alung-o!
Spunem povestea: cui nu s-a convins de puterea rugăciunii, smereniei
omului preocupat de propria autoperfecționare.
(sursa: www.sfant.ro)
Dragi părinți,
Dumnezeu ne-a dăruit și onorat, făcându-ne părinți, dar ne-a dat și o mare responsabilitate.
O relație corectă și sănătoasă cu propriul copil, se construiește în timp. Pentru a-i putea fi copilului alături, la răspântiile vieții, nu-i suficient să ne dorim sau să ne imaginăm că suntem cel mai bun prieten al copilului. Relațiile durabile se construiesc în timp, cu iubire, încredere, respect și clipe frumoase. O modalitate de a aduna clipe frumoase, pentru zile negre, pentru mai târziu, clipe, care să hrănească și să dea echilibru, sunt clipele de bucurie în care spunem copilului nostru o poveste. Spuneți fiului și fiicei voastre povești! Am ales povești, ce se pot spune de la cinci la cincizeci de ani…
Ca părinți, dar și în alte contexte suntem puși în situația de a dojeni sau admonesta copilul. E ușor să cerți, dar mai important este să trezești în copil un sentiment care să-l împiedice să repete greșeala. Un astfel de sentiment trezim și cultivăm dacă mustrăm cu poveste. Povestea, în general și poveștile cu tâlc, în special au mari calități: au nivel spiritual, nu manipulează, însănătoșește, construiește o relație optimă. La unele povești am indicat și posibile utilizări. (Ileana Vasilescu)
