Povestea lui Hristoforus
Povestea arată că nimic nu este ceea ce pare, speranța moare ultima, strădania este totdeauna răsplătită, există iubire adevărată.
A fost odată un om numit Hristoforus. Omul acesta era foarte bătrân. Încă din copilărie nutrea o dorință arzătoare să-l întâlnească pe Dumnezeu și iată, că într-o seară Dumnezeu i-a spus:
– Hristofor, te aștept mâine înainte de asfințit de cealaltă parte a văii, pe culmea muntelui.
Omul nostru a pornit la drum cu noaptea în cap, ca să ajungă la timp, la întâlnire. A străbătut pădurea de brazi, cea de arțari, cea de stejari falnici. Soarele se ridica de amiază, când Hristofor a ajuns în fundul văii. Acolo a văzut un căruțaș, care asuda și gâfâia, tot îndemnându-și caii și împingând căruța. L-a strigat pe Hristoforus:
– Hei, om bun, dă-mi rogu-te o mână de ajutor, nu pot să-mi scot căruța din râu…
După multe ore, au reușit s-o urnească. Lui Hristoforus nu-i mai rămăsese decât un ceas, ca să ajungă la întâlnire. A luat-o la fugă și a fugit, cât îl țineau picioarele, urcând muntele. Când, la capătul puterilor, a ajuns pe culme, soarele asfințise de mai bine de zece minute… Hristoforus a căzut în genunchi și a început să plângă amar:” Așadar, n-avea să-L mai vadă, pe Dumnezeu înainte de moarte.”
Trist și abătut a făcut cale întoarsă. Ajungând la râul, unde îl ajutase pe căruțaș, iată, că-l cheamă un copil.
– Hei, om bun, vrei să mă iei pe umăr și să mă treci apa? Sunt mic și nu știu să înot. M-aș putea îneca, dacă nu mă ajuți!
Fără să spună un cuvânt, Hristoforus l-a urcat pe umeri și a intrat în apă. În mijlocul vadului copilul devenise foarte greu și apele porniseră a se umfla. Cu ultimele puteri, Hristoforus ajunge la mal. Atunci copilul i-a spus:
– Eu sunt Hristos, fiul căruțașului, pe care l-ai ajutat…
Căruțașul! Așadar Dumnezeu ajunsese înaintea lui la întâlnire… luase chipul unui căruțaș…
(din tradiția catolică)
Spunem povestea cuiva gata să abandoneze un proiect,
celui ce își pierde speranța,
omului care nu crede în propriile forțe,
aceluia ce nu vede că are o mare oportunitate.
O fărâmă din inima ta
Povestea ne spune că deși nu știm, avem ceva de dăruit fiecărui om, că totdeauna mai este o speranță, că iubirea vindecă orice, că schimbarea începe cu noi înșine.
Un tânăr monah a întrebat un pustnic înțelept:
–Care este taina înțelegerii cu toți oamenii?
Bătrânul pustnic l-a privit îndelung, s-a gândit o vreme în tăcere și i-a răspuns:
–Să dăruiești ceva, fiecărui om întâlnit în cale…
–Să dau de pomană?
–Să dăruiești un zâmbet, o vorbă bună, o pâine…iubire, compasiune, înțelegere…adică o fărâmă din inima ta!
Spunem povestea unui egoist, unui șef, părinte prea aspru,
cuiva care caută înțelegerea cu cei din jur,
cui vrea să facă bine și nu știe cum.
Cărămida
Povestea vorbește despre relativitatea lucrurilor, inutilitatea disputei și răzbunării.
Se spune că odată între doi oameni s-a stârnit o ceartă pentru o bucată de pământ. Dumnezeu a dat glas unei cărămizi dintr-un zid, care le-a spus:
–Am fost rege, și am stăpânit lumea timp de o mie de ani. Apoi, am fost cenușă o mie de ani. După care un olar m-a luat și m-a preschimbat în ulcică. După ce am fost astfel folosită, alte sute de ani, m-am preschimbat în pulbere. Un meșter m-a luat și m-a făcut cărămidă și stau în zidul acesta de sute de ani… pentru ce vă certați, pentru o bucată de pământ, pe care va trebui s-o părăsiți curând, căutându-vă altă locuință?
Spunem povestea persoanelor veșnic puse pe ceartă,
celui care savurează contrazicerea,
omului agresiv,
răzbunătorilor, certăreților.
Zdrențărosul fericit
Povestea vorbește despre credință, căutare lui Dumnezeu, smerenie.
Un călugăr s-a rugat mult la Dumnezeu, să-i arate pe cel de la care ar putea învăța calea Împărăției.
Într-o zi mergând la biserică monahul a întâlnit lângă ușă un cerșetor zdrențăros, plin de bube. Trecând, monahul îl salută, după obicei:
–Ziua bună!
–Nu țin minte să fi avut vreodată o zi rea!
–Să-ți dea Domnul fericire, atunci bătrâne!
–Nu știu să fi fost vreodată nefericit!
–Îți doresc ceea ce singur îți dorești!
–Nu duc lipsă de nimic!
–Dar tu n-ai nici-o nevoie?
– Nu-mi doresc bunăstarea și tocmai aceasta este bunăstarea mea, nu-mi doresc fericirea și tocmai aceasta este fericirea mea, dacă sufăr de foame mulțumesc lui Dumnezeu, dacă mi-e frig, îi mulțumesc lui Dumnezeu, când toți mă gonesc, îi mulțumesc lui Dumnezeu, pentru că Voia lui Dumnezeu este totdeauna desăvârșită, bună și dreaptă….
Spunem povestea credinciosului preocupat de propria sporire,
cui caută fapta bună,
omului care nu știe cât e de fericit,
aceluia care caută perfecțiunea.
Darul hienei
Povestea vorbește despre dificultatea cunoașterii, absurdul unor explicații, relativitatea experienței, puterea credinței, faptele sfinților, un mod de a educa.
Sfântul Macarie Alexandrinul stătea în fața chiliei sale, înconjurat de ucenici și le dădea tot felul de învățături. Deodată o hienă, fiară sălbatică se apropie cu puiul în gură și îl pune la picioarele sfântului. Acesta ia puiul în mână, vede că este orb, îl binecuvântează, scuipă în degete, pune scuipat pe ochii puiului care deschide ochii și începe să vadă și să scheaune. Hiena l-a privit pe sfânt a mulțumire și-a luat iar puiul în gură și dusă a fost. Nimeni n-a spus nimic.
A doua zi hiena s-a întors și a adus și a lăsat la picioarele sfântului o blană de oaie, dar acesta i-a spus cu supărare:
–Nu primesc daruri din furtișag!
Rușinată hiena a plecat capul și s-a depărtat.
După un timp sfântul a dat pielea de oaie Sfintei Melania care a numit-o darul hienei.
Spunem povestea cuiva care nu crede în asceză,
când o acțiune, faptă, explicație este absurdă,
cui nu crede în minunile credinței. (www.sfant.ro)
