Dragostea Domnului
Se spune că, odată, un om mergea printr-un deșert. Nu mai putea de oboseală; nu mâncase nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. În afară de întinderea nesfârșită de nisip dogoritor, nu se vedea decât urmele omului, urmele pașilor săi.
Deodată însă, omul a observat că alături de el au apărut și alte urme, ca și când mai era cineva, o persoană ce mergea o dată cu ea și ale cărei urme le putea vedea alături de ale sale. Speriat, a strigat:
– De ce sunt patru urme pe nisip, când eu sunt singur? Cine ești și de ce nu te vad?
Dar o voce i-a răspuns:
– Sunt Dumnezeu! Nu ești singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rău și vei ajunge cu bine la capăt!
Omul a căzut în genunchi și i-a mulțumit Domnului că S-a îndurat de el, după care și-a continuat drumul, convins că acum v-a reuși. Și a mers, a mers, până când într-un final a simțit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genunchi a privit în spate și…ce i-a fost dat să vadă? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele pașilor săi.
– Doamne, a spus omul îndurerat, de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât două urme în nisip?
Dar aceeași voce i-a răspuns cu blândețe:
– Pentru că, până acum, Eu te-am dus în brațe.
Deodată, omul nostru a simțit ceva rece, rece și a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul puterilor. Dar, în timpul somnului fusese găsit de o caravană. Câțiva negustori îl ridicaseră și îl stropiră cu apă. Atunci când a simțit apa rece pe față s-a trezit, amintindu-și de visul său.
– Binecuvântat să fie Domnul! – a strigat omul. Cum m-ați găsit?
– Am văzut niște urme în nisip, și ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau într-adevăr urmele tale.
– Voi credeți că urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, care S-a îndurat de suferința mea, El v-a călăuzit pașii spre mine, altfel aș fi murit.
Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijește de ei. Nu văd că Domnul, din iubire, caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte și de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită niciodată de ei. Ferice de aceia care văd că toate – sănătatea, puterea de muncă, fericirea țin de Dumnezeu și că doar prin puterea Lui putem fi mântuiți. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului.
Sabia și coroana
Demult, un mare împărat a vrut să încerce înțelepciunea copilului său, moștenitorul tronului, și a așezat pe o masă coroana și sabia lui. Chemându-și fiul, ia cerut să se gândească bine și să aleagă ce îi este mai de folos în viață. Băiatul a ales sabia.
– De ce tocmai sabia, l-a întrebat regele?
– Pentru că prin sabie, pot câștiga și păstra coroana.
– Așa este, fiul meu, ai făcut o alegere bună. Însă ține minte: la fel este și calea pe care trebuie să o urmeze fiecare om, fie el rege sau țăran de rând: Calea Crucii, a jertfei de sine. Crucea este singura armă pe care o poți folosi în viață, în războiul de toată vremea, războiul cu diavolul, cu ispitele, cu neputința și cu tine însuți. Credința înseamnă luptă. Tu ai sabia prin care poți cuceri și păstra coroana, însă Crucea o avem cu toții și numai prin ea putem primi și păstra Cerul în sufletele noastre. Să nu uiți asta, fiul meu!
(L. Magdan, Cele mai frumoase pilde și povestiri creștin – ortodoxe, Editura Aramis, București)
