1. Harnicul și leneșul
„Mâinile la muncă, mintea și inima la Dumnezeu!”
( Sfântul Teofan Zăvorâtul )
Într-o dimineață, un băiat s-a dus la bunicul său și l-a întrebat:
– Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu de ispite ?
– E, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre și ar vedea chiar deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga unui pom, în care din ele crezi că ar trage cu pușca ?
– Bineînțeles, bunicule că vânătorul și-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă pe creangă. Sunt mai multe șanse să o nimerească pe cea care stă, decât pe cea care trece ca săgeata prin aer.
– Păi, vezi, băiatul meu …! Tot așa sunt și oamenii, asemenea păsărilor. Când ești muncitor și harnic, când ești mereu preocupat să faci cât mai mult și mai bine, atunci diavolul nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul leneș și delăsător, diavolul cu ușurință îl ispitește, iar el cade imediat în păcat.
Omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca să stea și să piardă timpul, la voia întâmplării, ci să caute mereu să muncească cu spor și cu tragere de inimă, fiindcă doar așa va afla liniște și bucurie în viață.
2. Lumina soarelui
„Nimic nu este atât de firesc pentru noi ca a fi în comuniune cu alții,
a avea nevoie unii de alții și a ne iubi unii pe alții”
( Sfântul Vasile cel Mare )
Într-o seară, un copil l-a întrebat pe părintele său:
– Tată, spune-mi, te rog, cum se face că unii oameni sunt buni și alții răi. De ce nu-s toți la fel ?
– E, băiatul meu, vezi tu, toți oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Și așa cum Dumnezeu ne iubește pe toți, la fel trebuie și noi să ne iubim unii pe alții, fiindcă dragostea Domnului este ca și lumina soarelui. Nu ne luminează și ne încălzește soarele pe noi toți, buni și răi laolaltă ? Nu ?
Sufletele noastre ar trebui să fie pline de bunătate și iubire. Dar, vezi tu, păcatele fiecăruia sunt asemenea norilor ce nu lasă razele binefăcătoare ale soarelui să treacă. Păcatele sunt norii ce ne întunecă sufletul. Cu cât ai mai multe păcate, cu atât sufletul tău este mai întunecat și lumina dragostei lui Dumnezeu nu-ți poate pătrunde în inimă.
Sufletul omului este bucățica de cer pe care fiecare o poartă în el. Pe acest cer trebuie să strălucească Soarele iubirii – Dumnezeu. Fiul meu, să te ferești de păcate, căci acestea se adună și îți întunecă viața, te fac rău și egoist. Cel ce-și păstrează, însă, sufletul curat, se bucură mereu de dragostea Domnului, de liniște și fericire.
3. Sinceritate
„Sărăcia sau bogăția nu pot învinge DRAGOSTEA,
dar DRAGOSTEA poate învinge și sărăcia și bogăția”
( Sfântul Ioan Gură de Aur )
În timpul războiului, viața era tare grea și oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotărât să-i ajute pe cei sărmani și a trimis vorbă în tot târgul că, din ziua următoare, el va oferi pâine oricărui copil și asta fără nici un ban. A doua zi, încă din zori, mulți prichindei se strânseseră în fața casei în care locuia omul atât de bun la suflet. Când acesta a apărut cu niște coșuri mari, pline cu pâine, copiii s-au repezit, îmbrâncindu-se, lovindu-se, căutând fiecare să apuce o pâine cât mai mare. Fiecare, cum punea mâna pe câte o pâine, o lua la goană, bucuros fiindcă prinsese o bucată mai mare. Era acolo o hărmălaie …
Dar omul a observat că undeva, la marginea curții, aștepta cuminte o fetiță. După ce toți ceilalți copii și-au ales ce pâini au vrut și au plecat cu ele, fetița s-a apropiat și ea de primul coș și s-a uitat în el. Dar acolo nu mai rămăsese nimic. A căutat și în cel de-al doilea coș, dar și acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea coș a găsit o pâinică mică, mică, pe care nici un copil nu o băgase în seamă. Fetița a luat-o, a mulțumit frumos pentru pâine și a plecat spre casă.
Toată ziua a stat omul și s-a gândit la cum se purtase acea fată și, ca urmare, a dat poruncă la bucătărie să fie coaptă o pâine mică, dar în care să fie puși 10 galbeni. Apoi, dis de dimineață, a așezat pâinica deasupra celorlalte pâini și a ieșit iarăși cu toate coșurile în curte, unde copiii deja se strânseseră și așteptau nerăbdători. Din nou s-au repezit și s-au luat la harță. La sfârșit, fetița noastră, care așteptase cuminte, ca și în ziua precedentă, s-a ales tot cu pâinea cea mai mică, singura rămasă. Și de această dată, i-a mulțumit frumos omului și s-a grăbit spre casă, unde mama ei o aștepta. Când s-au așezat la masă și femeia a rupt pâinea, ce să vezi ?! Galbenii s-au răsturnat pe masă din aluatul proaspăt.
– Vai, s-a speriat mama, ce să fie cu acești bani ? Dacă banii au ajuns din greșeală în pâinea adusă de tine ? Poate i-au căzut brutarului, în timp ce frământa aluatul. Ia-i și du-i imediat înapoi!
S-a întors fetița la casa omului și i-a dat acestuia toți banii, spunându-i cum mama ei i-a găsit în pâinica primită. Privind-o cu drag, omul i-a răspuns:
– Banii aceia nu au ajuns întâmplător acolo. După ce am văzut ieri cum ai avut răbdare și cum te-ai mulțumit chiar și cu mai puțin, am hotărât să te răsplătesc. Astăzi, am văzut și cât ești de cinstită, fiindcă ai fi putut păstra totul, dar tu mi-ai adus banii înapoi. Drept răsplată, în fiecare dimineață când vei veni să iei și tu o pâinică, vei primi și câte zece galbeni.
Doamne, ce bucuroasă a fost fetița. Nu știa cum să-i mulțumească omului pentru atâta bunătate. S-a dus în fugă la mama ei și ia dat bănuții, după care i-a povestit totul, iar mama a povățuit-o și de această dată, iar fata i-a urmat sfatul.
Așa se face că, de atunci, în fiecare dimineță, când primea galbenii, fata se ducea în mijlocul celorlalți copii și împărțea cu ei toți bănuții. Știa că și ceilalți au nevoie de milostenie la fel de mult ca și ea.
4. Greutatea păcatelor
„Nu se poate ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile omului,
dacă omul ascultă poruncile Domnului.”
( Avva Isaia )
Trecând prin sat, un preot s-a întâlnit cu un țăran care nu prea venea la biserică. Oprindu-l, i-a spus:
– Fiule, de ce nu ai venit ieri la slujbă ? Ai avut vreun necaz, pot să te ajut cu ceva ?
– Părinte, nu am avut vreme, m-am luat cu una, cu alta și …
– Vai, fiule, nu se poate să nu-ți faci timp să vii în biserică, să aprinzi o lumânare și să spui o rugăciune …! Dacă tu nu te gândești la Dumnezeu și nu cauți ajutorul Său, cum ai vrea să-ți poarte El de grijă ? Orice probleme ai avea, chiar dacă nu le poți rezolva singur, chiar dacă nimeni nu ar fi în stare să te ajute, Dumnezeu poate. El îți dă sănătate, liniște și spor în casă. Dacă îți faci păcate, însă, mai meriți tu ajutorul Său ?
– Dar, părinte, ce păcate am eu ? – zise omul cu nedumerire. Nu am decât păcate mici. Sunt acestea atât de grave ?
– Fiule – i-a mai spus preotul – orice păcat este grav, fiindcă păcatul, oricât de mic, îți strecoară în suflet răutate. Poate nu par păcatele tale prea mari, dar … ia adu-ți aminte, ieri a plouat ?
– Da, părinte, a plouat ceva, dar nu prea mult.
– Și azi, de ce ai putut să ieși din casă ?
– E, părinte, pentru că de dimineață a ieșit soarele și pământul s-a uscat repede.
– Păi, vezi, fiule ? Anul trecut ții minte când au fost inundațiile ? A plouat trei zile în șir. Am mai putut noi să ieșim atunci din case ?
Păcatul, fiule, este la fel ca picătura de apă. Așa mică, ai impresia că nici nu-ți poate face rău. Dacă ai ceva păcate, dar cauți să le îndrepți prin căință și bunătate, prin rugăciune în Sfânta Biserică, atunci imediat apare dragostea Domnului, care aduce iar liniște sufletului, la fel ca și căldura și lumina soarelui, după o zi cu ploaie. Dar, atunci când ploile se adună și curg unele după altele, când mii și mii de picături, ce par fără putere, se strâng laolaltă , atunci nimic nu le mai poate sta în cale. Tot astfel, dacă se adună păcate peste păcate în sufletele noastre, nu le mai putem sta în cale și devenim tot mai răi și mai egoiști.
Intră în Biserică, fiule, cât mai des. Roagă-te și închină-te în fața icoanelor și, atunci, sufletul tău nu va fi chinuit de greutatea păcatelor și viața ta va fi un exemplu pentru cei din jur.
