Din dragoste
Trăia odată un credincios vestit pentru viața lui austeră. Într-o zi, aflându-se în fața altarului L-a chemat pe Dumnezeu, zicându-i:
– Doamne, aș fi în stare să fac orice, absolut orice, din dragoste pentru Tine. Supune-mă la orice încercare și vei vedea că spun adevărul.
– Ia un vas, i-a spus un glas îngeresc, umple-l ras cu ulei, pune-l pe cap, străbate piața și apoi orașul, stradă cu stradă, și întoarce-te, dar bagă de seamă, să nu irosești nici un strop de ulei.
Omul a umplut vasul, l-a așezat pe cap și a pornit cu brațele întinse în echilibru, rostind la tot pasul: „nici un strop să nu se irosească!”.
Era zi de târg și bărbatul a străbătut întreg orașul, stradă cu stradă, fără să piardă nici un strop de ulei.
Mulțumit s-a întors și a așezat vasul la biserică. A luat icoanele drept martore a izbânzi sale, dar tăcere. Și în zilele următoare icoanele au rămas mute. Cuprins de disperare, omul, cu capul pe genunchi, plângea amar și repeta printre suspine: „și totuși nici un strop nu s-a irosit”.
Atunci s-a auzit un glas iarăși:
– La ce-mi trebuie Mie uleiul tău, omule?
Ce să fac eu, Dumnezeu, cu un vas cu ulei?
De câte ori, în timp ce purtai vasul pe cap, de câte ori, omule, te-ai gândit la Mine? Niciodată!
Așa era, omul se gândise numai la ulei.
– Mai bine ai fi răsturnat vasul și te-ai fi gândit la Mine, cu iubire.
Lasă de-o parte încercările, care te fac vestit, și iubește-Mă cu adevărat.
Poiana
La marginea unui sat era un câmp. Acolo creșteau tot felul de plante sălbatice cu flori minunate: ghiocei, brândușe, clopoței albaștrii, garofițe, margarete, sunătoare, mentă plăcut mirositoare, traista-ciobanului, panseluțe sălbatice.
Vântul jucăuș aducea până pe prispe minunata mireasmă a plantelor înflorite de primăvara, până toamna târziu.
Măceșul, cătina, porumbarul, murul, zmeurul se acopereau primăvara de flori albe, iar toamna crengile se aplecau de greutatea fructelor negre, roșii, portocalii, gălbioare.
Îndrăgostiții se sărutat printre tufele acestea rămuroase.
Într-o parte, creșteau un măr și un cireș sălbatic, în care păsările și copiii găseau mici fructe bine mirositoare.
Poiana vorbea despre puterea vieții și splendoarea naturii și toți țăranii din sat credeau că ceva mai frumos nu poate exista.
Într-o zi, veni un om, ară, semănă, greblă, plantă, puse îngrășăminte, altoi pomii și arbuștii și în câțiva ani locul deveni o grădină bogată și frumoasă, despre care țăranii spuneau că este un adevărat colț de rai. Din ceva frumos se poate face ceva și mai frumos, prin muncă cinstită și credință în Dumnezeu.
Harpa
David, un tânăr păstor, a fost adus la curtea regelui Saul și în scurtă vreme a devenit favoritul tuturor.
Odată, pe când toți curtenii erau adunați, el a cerut voie regelui să cânte la harpa care se afla lângă tronul lui. Regele i-a spus:
– N-are rost, au mai încercat și alții și n-au putut!
David a insistat. Când a atins corzile harpei, s-a auzit o muzică atât de minunată, încât toți au izbugnit în lacrimi. Corzile fremătau la atingerea mâinilor lui, ca o ființă vie.
Regele s-a mirat:
– Cum se face că la alții, harpa a rămas mută, iar tu ai putut cânta?
– Toți ceilalți au vrut să cânte propriile lor cântece. Dar harpa s-a împotrivit. Eu am cântat propriul ei cântec. I-am adus aminte de vremurile frumoase, când era copac în pădure, când păsărelele ciripeau printre ramurile lui, iar frunzele i se scăldau în soare…și ați auzit cu toții veselia harpei. Apoi i-am mărturisit mila mea, pentru suferința prin care a trecut în acea groaznică zi, când oamenii au doborât copacul. Am asigurat-o că moartea copacului nu a fost zadarnică, pentru că din lemnul lui a fost făcută ea, o harpă care bucură sufletele oamenilor și care poate cânta imnuri de slavă lui Dumnezeu.
Harpa a înțeles toate acestea și mi-a răspuns…cântecul ei.
(sursa:http://romanidiaspora.blogspot.ro)
