Scopul pentru care te ostenești în viață îți influențează puternic determinarea cu care pornești la lucru. Atunci când nu găsești un rost pentru care muncești, trăiești sau acționezi, sub orice formă s-ar întâmpla aceasta, existența e ceva pe care o înduri, nu un lucru de care să te bucuri.
O povestire a lui Charles Péguy, poet și eseist francez din secolul trecut, prezintă un om din Evul Mediu care mergea pe jos până la Chartres, orașul unde se află o vestită catedrală. În drumul lui, acesta a întâlnit pe cineva care făcea una din meseriile cele mai grele: era spărgător în piatră.
– Trăiesc ca un câine, i-a spus pietrarul pelerinului. Bătut de ploi, de vânt, de grindină, de soare, fac o muncă istovitoare și prost plătită. Viața mea nu prețuiește nici cât o ceapă degerată. Nici nu merită să fie numită viață.
Ceva mai departe, același om întâlnește un alt muncitor care avea aceeași muncă, cioplea piatră. Dar el vedea lucrurile cu totul altfel. – Da, e o muncă grea, i-a spus el, dar cel puțin am de lucru, pot să-mi hrănesc nevasta și copiii. Apoi, trăiesc în aer liber, văd lumea care trece, nu mă plâng. Alții o duc mai rău decât mine.
În fine, după ce a mai mers o bună bucată de drum, omul din poveste a întâlnit un al treilea pietrar care era foarte bucuros. Lumina de pe chipul lui nu te făcea să crezi că spărgea piatră. Și totuși, asta era munca lui. Întrebat cum de e așa vesel, în ciuda lucrului greu pe care-l are de săvârșit, pietrarul l-a privit în ochi pe omul curios și i-a spus: „Pietrele pe care eu le cioplesc vor folosi la zidirea unei catedrale. De aceea sunt așa de voios“.
(Augustin Păunoiu, sursa: Ziarul Lumina)
