Printre marii dispăruți ai anului trecut, se află și actorul Ștefan Iordache, de care mă leagă o amintire ciudată, care are filozofia ei. Persistent în iubirea pe care i-o port muntelui, am urcat – în vara lui 2007 – pe Ceahlău. Ploua ca la potop iar ceața îmi vâra deștele în ochi, sperând să mă taie la elan. Era o ceață jună, fără experiență la oameni, căci nu știa cu cine se pune. Chiar mă gândeam, în timp ce urcam, că nu eram decât un client al unei case de schimb valutar, care convertise canicula urbană într-o ploaie și-o ceață.
Ud până la măduva osului, am tras la prima cabană, unde am decis să înnoptez. Am găsit cu greu loc, clădirea fiind plină ochi cu studenții de la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași, veniți în practică. Și uite-așa, ba cu un pahar de ceai magnetic, ba c-o sobă, noaptea se pregătea să mă primească în puful ei de cloșcă. Orașul înăbușitor era departe, la ore și secole depărtare… Am căscat ușor, fără să duc mâna la gură…
N-am avut însă parte de niciun strop de somn. Studenții, pe la ora 22, au dat drumul la discotecă, slobozind din difuzoare mii de fiare sângeroase. Cântecele, sfârtecând liniștea muntelui, etalau o stupizenie la modă, culminând cu refrenul „Jaga, jaga,/ Nu mă chinui degeaba, / Nu te uita așa la fundul meu,/ C-o să rămâi la mă-ta flăcău!” Bucățica asta a fost repetată de zeci de ori, a fost cântată în cor și întoarsă pe toate fețele, ca și când ar fi reprezentat, în viziunea viitorilor farmaciști, un medicament cu nenumărate capacități vindicative.
Fiindcă somnul meu fusese fugărit în prăpăstii, m-am decis să fac pace muzicală cu studenții. I-am dat cabanierului o șpăguță și l-am rugat să insereze, în acel desfrâu sonor, o piesă de „Led Zeppelin”. Dar n-am avut succes. Tineretul studios și-a desemnat liderul să rezolve conflictul ivit, astfel că „Led Zeppelin” a zburat și el în râpă. Nu m-am lăsat: am mai dat o șpăguță și-am cerut un cântec de petrecere interpretat de Ștefan Iordache, gândindu-mă că nu-i român să nu rezoneze cu arta interpretativă a marelui nostru actor. Dar și maestrul Iordache s-a trezit c-un șut în fund, cât e el de faimos.
Între timp, bairamul era în toi, iar fetele, vădit excedentare, dansau două câte două, obraz la obraz, sân la sân. Puține spectacole sunt la fel de tragice ca două fete dansând una cu alta, cum se întâmpla pe vremuri la școlille profesionale cu profil de confecții și textile.
Dar, în fine, am înțeles: studenții de azi au același nivel de cultură cu elevii de ieri din școlile profesionale. De aceea, cred că pierderea lui Ștefan Iordache n-a însemnat nicio pagubă pentru tânăra generație. Important, pe lumea asta, e altceva. Poate că refrenul „Jaga-jaga”.
