Stă în firea lucrurilor ca omul să funcționeze în interiorul unei societăți care se organizează printre și pe elementele cosmosului creat.
Stă în firea lucrurilor ca omul să dețină chip (imagine) și cuvânt cu rost de a ordona întru adevăr societatea și cosmosul.
Stă în firea lucrurilor ca omul să acumuleze cunoaștere și putere folosindu-se de imagine și cuvânt.
Stă în firea lucrurilor ca omul, lucrând la împlinirea rostului său, să edifice cultură.
Stă în firea lucrurilor ca evenimentele culturale să crească și să descrească până la dispariție.
Stă în firea lucrurilor ca, din semințe rătăcite sau plasate printre ruinele culturilor antice, să se nască și să înflorească noi culturi.
Stă în firea lucrurilor ca anumiți oameni să se formeze pentru a oglindi adevărul transcendent și pentru a însămânța în ruinele culturii care se deconstruiește semințe (simboluri) purtătoare de adevăr. Un asemenea om a fost și este Traian Postolache.
Între anii 1999 și 2016 am avut privilegiul să fiu în apropierea lui Traian Postolache. Destinul artistic al pictorului care a experimentat întreaga sa viață responsabilitatea locuirii în orașul celei mai mari necropole mușatine poate fi împărțit cronologic în trei etape relativ distincte: revelația, tezaurizarea și transmiterea.
L-am întâlnit pe artist în cea de a treia perioadă creatoare. Era deplin conștient de valoarea revelațiilor pe care le primise în timpul descoperirii rostului vocației sale și era mulțumit pentru forma în care reușise să tezaurizeze adevărul ce îi fusese încredințat. Pus în situația de a transmite mai departe din darul pe care îl păzea, trăia intens conflictul între obligația de a planta semințele încifrate cu adevăr și frica de pericolul risipirii mărgăritarelor în mocirla porcilor.
Familia sa a avut un rol important în drumul meu către Pătrăuțiul Sucevei și am beneficiat de sfaturile sale extraordinare pe parcursul formării mele ca hermeneut. Cu prilejul lungului meu travaliu științific dedicat iconografiei medievale moldovenești aveam să înțeleg și opera lui Traian Postolache. Marea mea surpriză a fost că pictorul rădăuțean înțelesese încă din perioada formării sale cele ce eu le descopeream de multe ori ca noutăți absolute pentru istoria artei medievale românești. Și nu doar că le înțelesese, dar le tezaurizase ritualic în compoziții plastice fără a clama originalitatea sau genialitatea. Artistul plastic Traian Postolache funcționa ca un preot dedicat ordonării cosmosului conform adevărului și avea mereu grijă să nu impieteze acest rost al său.
„Într-o civilizație tradițională e aproape de neconceput ca cineva să aibă pretenția de a-și revendica proprietatea unei idei, iar dacă o face, își pierde orice credit și orice autoritate, fiindcă ideea respectivă se va reduce la un soi de fantezie fără importanță reală; dacă o idee e adevărată, ea aparține tuturor celor capabili să o înțeleagă; dacă e falsă, nu are nici un merit s-o fi inventat. O idee adevărată nu poate fi «nouă» pentru că adevărul nu e un produs al spiritului uman, ci există independent de noi, iar noi trebuie doar să-l cunoaștem; în afara acestei cunoașteri nu rămâne decât eroarea.” (René Guénon)
Complet detașat de registrul comercial al existenței terestre, Traian Postolache a zidit o operă plastică adânc temeluită în mormintele strămoșești de la Rădăuți. A găsit în contextul scrierilor lui René Guénon și Vasile Lovinescu, dar și în corespondența și convorbirile frecvente cu Florin Mihăescu unelte corecte pentru reordonarea elementelor simbolice profanate și împrăștiate de cultura iluminist-deconstructivistă.
Asemeni unui arheolog care descoperă în țărână artefacte ale unei lumi pierdute, Traian Postolache a ridicat din noroi simboluri antice, le-a șlefuit până și-au recăpătat strălucirea și a construit din ele un discurs articulat în jurul Adevărului revelat în Sfintele Scripturi ale culturii iudeo-creștine. Iisus Hristos Cel profețit, Cel întrupat și Mântuitor este adevărul lui Traian Postolache. Rostul asumat ca destin artistic de către pictorul rădăuțean a fost de a încifra iconic împlinirea întru Hristos a întregii culturi umane.
În anul 1988, expunând pentru prima dată la Galeria Orizont din București, uimea prin discursul său plastic și simbolic:
„În acest colocviu pasionat cu sine și cu lumea, Traian Postolache transcende clipa prezentă și convoacă istoria, iscodește mărturiile timpurilor revolute, se apleacă îngândurat asupra relicvelor ce ne-au parvenit prin secoli. Se apleacă precum un arheolog fascinat de mirabila sa descoperire, ca un filosof ce reflectează la sensurile existențiale, dar mai cu seamă cu o sensibilitate de pictor fascinat de infinita, misterioasa bogăție de forme și culori ce i se revelează …
Traian Postolache are știința de a integra infinita lume de forme disparate în mari compoziții unitare cu o putere de ordonare pe care numai un spirit limpede, lucid, o poate avea.” (Marin Gherasim)
O componentă importantă care susține dezvoltarea unei culturi plastice este piața de artă. De obicei, cererea activează și dirijează potențialul artistic al unei societăți. De multe ori, artiștii își regăsesc motivația de a lucra atunci când lucrările lor sunt achiziționate și ajung să fie expuse în spații publice sau private.
Traian Postolache a refuzat să permită introducerea lucrărilor sale în acest circuit. Pentru dânsul, fiecare lucrare era o frază irepetabilă a discursului său artistic. Împrăștierea compozițiilor ar fi pus în pericol sensul întregului.
Cine a vizitat Muzeul Etnografic din Rădăuți în preajma anului 2000 a avut ocazia să observe în cea de a zecea sală a muzeului, în spatele morii de apă, niște forme prismatice foarte voluminoase acoperite cu pânză. Ca o mare Arcă pregătită să fie lansată la apă pentru a salva de pieire sensuri ale locuirii pe pământ, prismele tăinuiau seriile monumentale ale operei lui Traian Postolache.
Acolo, în cea mai mare sală a muzeului din Rădăuți, am avut privilegiul să asist de câteva ori la verificarea stării de conservare a lucrărilor ca un prilej pentru un spectaculos ritual de reamintire și transmitere a sensurilor incifrate. Traian și Mariana Postolache rânduiau pânzele și explicau elementele simbolice încifrate în compozițiile monumentale. Un discurs despre înțelegerea Adevărului, despre inițiere în transcenderea metafizică a lumii materiale și despre împlinirea alături de Dumnezeu vibrează în mine de fiecare dată când mă reîntâlnesc cu lucrările lui Traian Postolache.
În timpul acestor momente inițiatice am înțeles că „Mormintele regale” și „Ciclul biblic” sunt propendeutica și împlinirea discursului operei sale. Zeci de lucrări însă nu se puteau încadra în nici unul dintre aceste cicluri. L-am întrebat pe artist care este numele general al acestor lucrări și mi-a răspuns scurt: „Misterele antice”.
Mai târziu aveam să înțeleg că lucrările care au fost numite „Misterele antice” pot fi împărțite ușor în două categorii: (1) Studii plastice asupra unor artefacte arheologice, arhitectonice și iconografice antice sau asupra unor imagini verbale mitologice și (2) compoziții ce surprind simbolic drumul tainic al omului Traian Postolache de la „Omul de lut” la „Fluturele / Rozasă de lumină”.
De-a lungul timpului am avut ocazia să surprind bucuria, uimirea sau intrigarea oamenilor în fața acestor lucrări. Una dintre întrebările care reveneau era: „De ce pânzele sunt așa de mari? Cum poate un om să pună într-un apartament o asemenea lucrare?” Sunt mai multe rațiuni pentru care unele pânze ajung să aibă 190 pe 200 de centimetri. Dar cel mai important motiv este utilizarea formei trupului lui Traian Postolache, în mărime naturală, ca motiv iconic.
A fost un moment când pictorul rădăuțean și-a simțit și asumat destinul artistic ca pe un parcurs inițiatic metamorfizant, ca un prilej de a transforma pământul în cer, ca o ocazie excepțională de a atinge raiul încă de aici, de pe pământ. În acel moment, a desfășurat o pânză mare (un giulgiu) pe sol și s-a întins în ea. Soția sa, Mariana Postolache, a luat un cărbune și a imprimat conturul trupului soțului său pe pânză. Așa s-a născut motivul iconic pe care îl vom întâlni în majoritatea compozițiilor despre metamorfoza duhovnicească a omului.
Atunci când Traian Postolache mi-a încredințat titlul general al „Misterelor antice” nu se referea doar la simbolurile încifrate pe artefactele culturilor străvechi ci mai ales la felul cum aceste simboluri, reașezate în ordine și raportate la om, devin funcționale și unesc pământul cu Cerul. Acestea aveam însă să le înțeleg mai târziu.
În preajma anului 2000, Traian Postolache a încredințat către doi preoți ortodocși lucrările care fac parte din „Ciclul biblic”. Așa a apărut în „Casa preotului bucovinean” de la Pătrăuți un salon în care sălășluiau „Jertfa lui Melchisedec”, „Arca lui Noe” și „Visul lui Iacob”.
A fost un spațiu aparte pe care îl țineam doar pentru cei care știam că merită să îl guste. Am trăit acolo entuziasmul lui Dan Hăulică, pe care l-am introdus în salonul Postolache promițându-i o surpriză. Reacția sa m-a lăsat fără cuvinte: „Cristina, Cristina! Vino să îl vezi pe Traian Postolache!” Doamna Hăulică a venit grăbită dinspre salonul preoțesc, unde socializa în acel moment cu ceilalți membri ai grupului de la Coloviile Putnei. Cu bucurie de copil, cei doi soți au alergat de la o lucrare la alta. Nu aș putea reda aici discursul de atunci al lui Dan Hăulică. Îmi aduc aminte însă că analiza a început cu verdictul: „Nu l-am cunoscut pe Traian în această formă! Ce frumos s-a împlinit!”
Câțiva ani mai târziu am avut ocazia să gust, în același spațiu, mândria profesorului Liviu Suhar în timp ce ghidam compozițiile expuse la Pătrăuți. Lumina de pe fața pictorului născut la Iacobeni i-a făcut pe ceilalți pictori care îl însoțeau să își amintească: „Maestre, a fost unul dintre primii dumneavoastră studenți!”
Îmi făcea plăcere să ghidez înconjurat de pânzele lui Traian. Mă simțeam ca un corăbier pe o arcă ale cărei pânze sunt întipărite cu hărțile cerului. Am încercat să sintetizez o formulă generală pe care să o utilizez în discursul meu introductiv și am constatat rapid că se poate afirma fără a greși că în opera sa, Traian Postolache utilizează metoda deconstructivismului postmodern pentru a atrage atenția omului postmodern asupra sensurilor tainice ale mesajului biblic creștin. În contextul uneia dintre prezentări am fost întrerupt cu o întrebare la care mă simt dator să răspund și în scris: „Poate fi ceva creștin în postmodernismul deconstructivist?” Pictorul rădăuțean a demonstrat că: Da! În opera sa, sute de simboluri pictate pe pânză sau pe carton au fost decupate și ordonate în compoziții care punctează treptele formării umane în drumul de la pământ la Cer.
În fapt, deconstrucția nu este o acțiune intrinsec anticreștină, ci trebuie judecată în funcție de ceea ce urmează după ea: (1) abandonarea elementelor detașate; (2) recompunerea aleatorie a unor compoziții fără noimă; (3) profanarea elementelor simbolice prin integrarea lor în compoziții contrainițiatice sau (4) apariția unor compoziții simbolice care să aducă în postmodernismul contemporan mesajul adevărat al simbolurilor antice. Traian Postolache funcționează în cultură ca un adept al ordinii generate de cea de a patra soluție. De aceea, după ce „omul de lut” ajunge să se transforme în „fluture/rozasă se lumină”, după ce se împlinește „coborârea minții în inimă”, iconul plastic al artistului se revelează sub formă de autoportret în compoziția „Visul lui Iacob”. Ca om împlinit, ca hermeneut atent și ca artist desăvârșit, Traian Postolache reflectă misiunea, lupta tragică și extazul trăit de patriarhul Iacob în fața cerurilor deschise.
Ceea ce nu știam în anii 2000 este faptul că pictorul a avut intuiția reflectării lumii dumnezeiești prin chipul de lumină a unuia dintre păzitorii consacrați ai pragului dintre pământ și Cer încă din perioada marilor căutări labirintice și a săpăturilor în mormintele regale.
Acum ceva ani am avut ocazia să salvez câteva lucrări rămase într-o casă ce îi servise ca atelier în anii 1980. Printre ele, un autoportret în care Traian Postolache oglindește în tuș chipul de înger al lui Ioan Botezătorul. În partea de jos a compoziției, o inscripție runică pare că vrea să transmită ceva. Ani de zile am crezut că va rămâne nedescifrată, asemenea altor inscripții din lucrările lui. A fost să fie altfel:
O întâlnire cu iconograful Elena Murariu avea să deschidă un nou capitol în interpretarea operei lui Traian Postolache. În fața monumentalei „Cine de la Mamvri”, Elena Murariu ne-a mărturisit: „Știți că am fost colegă cu Traian în secția de design industrial din fabrica de confecții de la Rădăuți? Pe atunci, îi spuneam Pache.” Atât eu, dar mai ales soția mea, Anca, am rămas muți de încântare reascultând povestirile ce le știam de la Traian și Mariana Postolache despre cum se exprimau și supraviețuiau cultural, în micuțul oraș al Rădăuțiului, artiștii din acel birou de design.
La câteva minute după plecarea Elenei Murariu și a soțului său Florian Petrescu, ochii mi-au alunecat pe runele din colțul autoportretului în tuș. Pentru prima dată, puteam să citesc și să înțeleg: „Pache”!
De atunci știu că Traian Postolache nu și-a construit treptat discursul artistic ci l-a deținut complet, de la început. Etapele vizibile în opera lui se datorează nevoilor noastre, ca receptaculi ai mesajului, de a lectura în metope logico-simbolice. Fulgurațiile revelaționale rămân un dar al artistului care reflecta încă de la început chipul de slujitor al Dumnezeului întrupat, Iisus Hristos.
de Gabriel-Dinu Herea
