Picior, deget sau cap

De cele mai multe ori, cu predilecție atunci când ți-e lumea mai dragă și speranța mai vie, sportivul pentru care te consumi parcă mai mult decât o face el însuși se întâmplă să sufere o accidentare. Sau să-l apuce pasa proastă în miezul evenimentului, taman când ziceai că gata, a câștigat, transformându-se, de regulă în plin avânt, din leul care era într-o oaie bleagă. Să recunoaștem că și aici suntem campioni cam fără concurență. Am în minte nenumărate exemple numai din ultima săptămână. Să încep cu evenimentul sportiv numărul 1 al zilei, Campionatul Mondial de Rugby, ăla la care toți se gândesc cum să câștige un meci sau măcar punctele-bonus, fie el ofensiv sau defensiv, numai noi ne propunem să pierdem, ptiu!, „onorabil” (fiindcă numai noi găsim onoare în a fi ciuca bătăilor!), dar măcar să înscriem câte un eseu pe meci, ceea ce, în opinia majorității comentatorilor, este dovadă de mare angajament. Cum-necum, am reușit să le înfigem eseul ăla onorabilu’ și irlandezilor, ceea ce ne-a dat cumva speranțe că am putea repeta isprava și cu echipa Canadei. Numai că autorul, el știe cum, și-a luxat… un deget! Și a devenit, evident, indisponibil. Hari Dumitraș mi-a povestit odată despre cele 47 de fracturi din excepționala-i carieră. Dar și despre cum și-a ascuns o fractură de coastă numai ca să apuce să joace într-un meci cu Franța. Cam asta-i diferența dintre cei de atunci și ăștia de acum, care cu un degetuț nițel zgâriat devin indisponibili. Asta-mi aduce aminte și de eternele accidentări la picior ale lui Halep. Ale cărei probleme majore nu sunt însă acolo, ci, evident, la cap. Acolo s-a accidentat din nou, ieri (a câta oară!?), fiindcă altfel nu se explică cum poate pierde un meci în care conduce în decisiv cu 5 – 2 și urmează la serviciu. Pe care-l pierde, apoi încă alte 4 game-uri, ajungând astfel la un 5 – 7 care demonstrează fără echivoc că accidentările la cap nu se pot vindeca.