Piatră și bronz

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Barbu Șt. Delavrancea, Ciprian Porumbescu și Nicu Gane au revenit pe socluri în grădina Copou. Primăria a oftat și a plătit cu 75.000 de lei refacerea busturilor (aflate pe una dintre listele monumentelor istorice!), iar sculptorul Crengăniș pare sortit să tot facă reproduceri și còpii (leii de la Universitate, Monumentul Unirii din Piața Națiunii). De la derbedeii care au distrus busturile cu barosul și le-au vândut la REMAT, nici o șansă să se recupereze vreun sfanț. Vor face câte șase ani de pușcărie – adică, statul mai plătește și întreținerea lor la zdup! Bronzul și inscripțiile în piatră s-au aflat totdeauna la mare cinste în fosta capitală moldavă – cu condiția… să-și păstreze locul hărăzit de înaintași. Dacă data săpată în piatră indicând anul 1395 pentru ctitorirea Bisericii Armenești ar fi fost încastrată în zid, atestarea Iașului cobora cu 12 ani și orașul nu și-ar mai fi sărbătorit cele șase secole dimpreună cu Bacăul. Principalul reproș adus documentului în piatră este acela că-i „volant” – putea fi adus de la o altă biserică, sau de la cine știe ce veche zidire religioasă (și din ce loc) cu același hram. În „Istoria orașului Iași” de Dan Bădărău sunt exprimate îndoieli cu privire la autenticitatea datării (pe care N.A. Bogdan o susține fără rezerve) din perspectiva utilizării/neutilizării calendarului gregorian/iulian, dar vârsta lăcașului n-o contestă nimeni. Dimpotrivă, Bădărău demonstrează că armenii au avut, la Iași, nu o biserică, ci două. Înaintea celei refăcute azi ar fi funcționat o alta, și mai veche, iar la Suceava, a existat chiar o Episcopie armenească încă de la 1401! Cert este că data săpată în piatră, 1395, ar fi avut credibilitate dacă pisania n-ar fi fost „găsită într-o ocniță”, ci s-ar fi aflat încastrată în zidul bisericii. Se pare că a funcționat, și atunci, și mai târziu, ciudata obișnuință ieșeană de a muta pietrele-document din locul hărăzit de ctitori, ori de a le scoate din zid și abandona pur și simplu. Greu de crezut, dar, după ce a terminat restaurarea Bisericii Sf. Nicolae Domnesc, Lecomte de Nouy n-a mai considerat necesar să așeze la locul ei pisania ce arată că Ștefan cel Mare a început zidirea la 1 iunie 1491 și a săvârșit-o în august 1493. Arhitectul ar fi destinat-o unui viitor muzeu ce urma să funcționeze în Sala Gotică de la Trei Ierarhi. T.T. Burada o găsește, însă, în 1905, zăcând sub cerul liber, într-un morman de pietre cu inscripții vechi (una avea textul „Institutul junimii moldovene, hărăzit 1831”; unde-i acum?) și cere în scris primarului să fie reașezată la locul ei. De 24 de ani a avut nevoie Primăria pentru a se restitui Bisericii Domnești certificatul de naștere (la intervenția lui Iorga), dar alte vechi inscripții ieșene au dispărut pur și simplu după ce au fost scoase de la locul lor (chiar la Sf. Nicolae n-au mai fost găsite 4-5 pietre cu texte în greacă). Serviciul însărcinat cu reclădirea Palatului Administrativ, condus de arh. Berindei, a scos și pus la păstrare marea placă veche cu stema Moldovei a lui Moruzi Vodă (1805), pentru ca, după câțiva ani, să i se constate dispariția… și atât. S-a mistuit inscripția de la ușa principală a Hanului Turcesc (1832), după cum a fost scoasă din zidul Casei Bașotă piatra votivă cu text în versuri ce străjuia cișmeaua. Va fi fost depusă la Muzeul etnografic din curtea mănăstirii Golia (?), dar în muzeele lumii se practică expunerea de còpii, originalele rămânând să străjuiască și să autentifice vechile zidiri… Iașul s-a cadorisit, în schimb, cu o mulțime de plăci memoriale de-a dreptul suspecte, așezate de familii, fără (cred) vreo încuviințare oficială. Iată, în buricul târgului, cineva a amplasat la vedere un text săpat în marmură spre amintirea nu știu cărui… cenaclu privat, altul este menit să-l evoce pe doctorul cutare. L-am cunoscut, a fost un medic apreciat, dar dacă-i să presărăm orașul cu astfel de inscripții memoriale când vrem și cum vrem, n-ajunge toată marmura firmei Videanu (A! Nu știu dacă-i bine să-i pomenesc numele taman acum…)
Erată: în trecuta tabletă se va citi „cvinte paralele” (termen tehnic în componistică) în loc de „cuvinte paralele”.