Dubiușca este un cătun ușor de găsit pe orice hartă, undeva între Brodina și Argel, peste munte. Aici trăiesc aproximativ 30 de familii, toți ucraineni la origine și majoritatea au și copii. Copii care visează, firesc, la „ce voi fi când voi fi mare”.
Cu lanterna prin pădure, către școală
Petrică Lazăr este unul dintre cei șase copii din clasele I-IV din sat. Are 8 ani și este în clasa a III-a. L-am găsit cu bunica, la strâns fân, pe dealul lor. La propriu al lor. La Dubiușca așa se identifică vecinii, după dealuri distanță.
Petrică merge la școală la „Kilometrul 14”, în Brodina, acolo e și școala și biserica. Cursurile încep la 9.00, dar el pleacă la 8.00, că are mult de mers. Trei km prin pădure, pe un drum abrupt, și încă un km de la marginea pădurii la școală.
La munte nu-i ca-n oraș, părinții nu-și duc copiii la poarta școlii până în clasa a VIII-a. Pădurea e parte din viața lor, nu-i percepută ca un pericol. O cărare pe-un deal vecin ne este arătată de o văduvă de muntean ca „poteca lupilor”. Tot pe-aproape, ursul a rupt acum un an doi cai la un vecin și în vara asta o junincă. Sunt și mistreți, dar „e munte, e pădure, cum să nu fie?!”, ne întreabă Eudochia, mama lui Petrică.
Tot ea ne spune că ceilalți copii, din clasele V-VIII, pleacă la 6.00 de acasă, iarna cu lanterna prin pădure, ca să ajungă la timp la microbuzul care îi duce la școală în Brodina. Deși ucraineni, vorbesc toți impecabil românește, cu un accent fermecător. Se vede că au învățat limba română la școală și o vorbesc foarte corect. „Accentul nu se poate schimba, vorbim ucrainește în casă, dar cu copiii doar românește. Trebuie să știe să vorbească bine, altfel la școală ar avea un handicap”, ne spune bunica lui Petrică, Ecaterina. Școala e obligatorie, chiar dacă stau în vârful muntelui.
Pentru Filofteia, la 10 ani viața înseamnă munte
Cu ochii în care a strâns tot cerul de deasupra munților, Petrică ne urmărește concentrat. Nu vorbește neîntrebat, așa a învățat acasă și la școală.
Îl întreb de drumul prin pădure și de lupi. Da, admite el, uneori îi este teamă. „Câteodată, iarna, când văd în zăpadă urme de lup. Dar mă gândesc că trebuie să învăț ca să mă fac pilot, să pot să zbor și atunci nu-mi mai este frică”, ne spune el.
N-a mers la grădiniță, ca de altfel nici unul dintre copiii din Dubiușca. Botezul călătoriei prin pădure vine la 6 ani. Când băieții de vârsta lui erau la grădiniță colorând cărți și învățau cântece și poezii, Petrică urmărea fascinat zborul șoimilor și goana norilor. Și-a pus în gând să îi ajungă și dacă pentru asta trebuie să meargă pe jos prin pădure la școală, puiul de muntean așa face.
Pe un deal vecin, o cunoaștem pe Filofteia Cocercan. Are 10 ani. A mers până acum la școală în Argel, dar de anul ăsta vine la Suceava. Sora ei, Bianca, este studentă la Universitate aici și o poate ajuta. „Învață foarte bine, e păcat să nu meargă la o școală mai bună”, ne spune Rodica, mama ei.
„E frumos aici, mie îmi place muntele. O să merg la școală la Suceava, dar aici îmi place să trăiesc. Mai demult am auzit că erau condiții grele, dar acum e foarte bine să stai pe munte”, crede Filofteia. Și ne convingem că are dreptate.
GPS-ul nu știe drumul spre Dubiușca
Am plecat spre Dubiusa, cum spun localnicii, cu mintea plină de idei preconcepute despre ce presupune viața pe vârful muntelui. Am identificat satul pe hartă, am fixat traseul pe GPS și am plecat dimineață, la prima oră, informați că vom avea și câțiva kilometri de mers pe jos. Conturam o imagine cu case izolate, cu oameni simpli cu trai patriarhal, familii care la lăsarea întunericului se adună la lumina opaițului pentru cină și se culcă imediat după masă pentru că urmează o nouă zi grea. Cu ochii minții vedeam troienele de zăpadă până deasupra caselor, cămările pline ochi cu provizii, ca să ajungă din noiembrie până primăvara târziu, când se topesc zăpezile și oamenii pot coborî de pe munte.
Când doi bătrâni pe care i-am întrebat la capătul Argelului cum ajungem la Dubiușca n-au știut să ne spună, iar după Argel GPS-ul a început să ne îndrume să ne întoarcem, peisajul mental s-a îmbogățit devenind de-a dreptul din „Cazacii” lui Tolstoi. Am căpătat ferma convingere că vom ajunge într-un cătun populat de oameni „care trăiesc așa cum trăiește natura”. Cu GPS-ul devenit inutil, am reușit să aflăm indicații despre drum de la o fată blondă care sorbea dintr-o cutie cu băutură energizantă, de la soția pădurarului de la Ocolul Silvic Moldovița și de la doi tineri care coborau cu jeepul de pe munte. Tot de la ei aflăm și că nu pronunțăm corect numele satului, de asta nu știe nimeni. Se spune „Dubiusa”, cu accent pe primul „u”. Repere – „crucea”, care de fapt este o troiță, și releul. De sus, de la releu, urma să vedem casele și să ne alegem singuri drumul pe care vrem să mergem. „Ajungem cu mașina până la releu?”, „Da. Mai greu, dar se poate, că e uscat”.
Pe munte vecinătățile se măsoară în dealuri
În sfârșit, dăm de prima casă. Doi ciobănești într-un țarc și un Brac german dau alarma că ne-am apropiat de gard. Vine stăpâna casei și facem cunoștință. Ea e Rodica Cocercan. Are 50 de ani și e văduvă. Nu e născută în Dubiușca, a venit aici „de pe alt deal, de pe Cunuschi”, după ce s-a măritat.
O întreb de viața de pe munte. Ziua începe la 5.30-6.00, cu animalele. Are „15 bucăți” în grajd. Pe urmă, la pământ. Seamănă cu ce credeam. Merg mai departe. „Și seara, după ce se întunecă? Ce faceți? Le spuneți seara copiilor povești vechi, la opaiț, la lumina focului?”, întreb. Stăm de vorbă lângă stâlpul de electricitate și pe casă se vede antena-satelit cât soarele din dimineața blândă de toamnă. Îi citesc instantaneu în ochi părerea despre mine: „cretină de asfalt”. „Ne uităm la televizor, copiii citesc sau se joacă”, vine răspunsul ei. Bine, au curent electric. Nu contează. Întreb despre copii, dacă i-a dat la școală. Are trei copii și doi nepoți. Bianca, fiica cea mare, e studentă la Suceava. Băiatul, Nicolae, a făcut școala la Argel, a stat acolo la o mătușă și venea acasă la sfârșitul săptămânii. Acum e însurat și locuiește împreună cu mama, „că e greu fără un bărbat la casă; e multă muncă”. Fiica cea mică va merge din toamnă la școală la Suceava.
Încă o temă spulberată. Totuși, viața pe culmea munților nu e chiar simplă. Apa, de exemplu. Aduc apa de jos, din sat? Au un izvor? De câtă apă au nevoie ca să spele rufele pentru atâtea persoane, câte locuiesc în casă? Rodica îmi răspunde cu răbdare. „Avem mașină de spălat. Apă caldă, apă rece, baie, tot ce trebuie”. Mai încerc o dată. Dar cumpărăturile? Legume, pâine, ulei, tot ce e nevoie într-o casă. „Avem 17 hectare de pământ”, spune sec. „Pășune, probabil”, zic. „Nu, doar 5 ha sunt de pășune, restul arabil. Pentru fân avem cositoare, cultivăm cartofi, varză, ceapă, usturoi… Pentru rest, mergem în sat”. „Pe jos, prin pădure”, completez eu. Îmi arată jeepul, nu departe de mașina noastră. Renunț.
Poate Rodica a venit prea târziu la Dubiușca. O întreb unde găsesc o familie cu o bunică mai în vârstă și care are și copii care merg la școală prin pădure. Îmi arată dealul vecin. „Acolo. Familia Lazăr. Mergeți pe lângă gard și țineți drumul săpat. Când vă întoarceți, veniți tot pe aici, nu mergeți prin pădure”.
Clișeele despre traiul ca acum 100 de ani n-au nici o legătură cu Dubiușca
Coborâm dealul familiei Cocercan și îl urcăm pe cel al familiei Lazăr, escaladând în drum și câteva garduri. Ajungem sus cu respirația tăiată, dar nu de frumusețea peisajului – adevărat, năucitor – ci de urcușul aproape pieptiș. Îți cam taie cheful să mergi în vizită la vecini sau, copil fiind, la joacă, la puștii „de alături”. Acasă, tot doar femeile și copiii. La strâns fân. Rodica ne-a spus deja că pe munte copiii deprind de pe la 10 ani treburile casei. Bunica, Ecaterina, are 60 de ani. Tot văduvă. De 40 de ani stă la Dubiușca. A fost casnică toată viața. Vorbim despre copii, de mersul prin pădure, de cei 4 km până la „15”, cu unul mai mult decât are nepotul Petrică până la școală. Cum merg? „Cu calul, cu căruța sau cu sania, iarna”. Cum de vorbește așa de corect românește? „Copiii trebuie să învețe, nu vrem să aibă handicap de limbă”. În Ucraina a fost doar o dată, în 1976, la rude ale socrului, la Cernăuți. N-are nostalgii etnice. Nu mai risc cu întrebări despre traiul de zi cu zi, dar mă macină cum de lasă copii așa de mici singuri prin pădure. Până și Petrică mă privește cu milă, abandonând pentru o clipă telefonul mobil. „Când e zăpada foarte mare, îi mai ducem. Altfel, de ce?”.
Nu știu să răspund. Ne conduce până la gardul pe care l-am sărit la venire și vedem că este de fapt o poartă. Bârnele orizontale se trag într-o parte și lasă cale liberă trecătorului.
Plecăm de la Dubiusa cu toate clișeele despre viața la munte spulberate. Nu este ușor traiul aici, dar oamenii gospodari au șters diferențele în ceea ce privește viața cotidiană. Singura problemă reală care le-a rămas este cea legată de acces, dar asta nu mai ține de ei, ci de autorități. Este adevărat că toți au fie mașini de teren, fie cal, fie amândouă, dar drumul până sus e greu, fragmentele de stâncă ies amenințătoare din pământ, iar după ploaie sau prin troiene nu-i chiar o joacă să cobori în sat.
Băiatul pădurarului: „Ce ne lipsește?”
Pe drumul de întoarcere, îi luăm până la Vama pe soția pădurarului de la ocol și pe fiul ei, Emirel, de 34 de ani. Ocolul silvic e tot în pădure, la 5 kilometri de sat. Din clasa a VI-a Emirel i-a parcurs zilnic până la școală. Mai fac o tentativă: „Ambulanța, Salvarea, cum ajunge până aici? Ce faceți, dacă vă îmbolnăviți? Majoritatea femeilor nasc acasă?”. „Îmi fac analizele o dată pe an. Aici oamenii nu prea se îmbolnăvesc și nici n-am auzit vreodată ca vreo femeie de pe la noi să nască acasă. Merg din timp la spital, nu stau până în ultimul moment pentru că știu că ambulanța nu poate ajunge până sus”, răspunde soția pădurarului.
Pe drum, Emirel îmi povestește cum în copilărie abia aștepta să vină zăpada și cum stătea seara cu cei doi frați și cu tatăl lor la televizor sau jucau remi, cărți și table. Mă mai întreabă ce cred despre asigurările la mașini, care deja s-au dublat și despre taxa pe centralele de apartament, despre care un coleg avea un articol în ziar chiar în ziua călătoriei noastre la munte, și pe care încă nu apucasem să-l citesc. Schimb abil subiectul, spre sursele de venit ale muntenilor. „Pădurea și animalele. E multă muncă, dar ai de toate, ești propriul tău stăpân. La oraș, dacă n-ai casă și trebuie să plătești chirie și toate câte sunt, dacă nu ai un serviciu foarte bun, nu faci nimic. Aici ce ne lipsește?”. Doar drumuri pe care să se poată ajunge ușor la voi și să fiți invadați de orășeni cu capul doldora de idei preconcepute, gândesc eu. Dar pentru Petrică și ceilalți copii din Dubiușca ar merita plătit prețul. Poate administrația județeană și locală meditează la asta.
