– În satul Pleșa mai sînt doar doi, trei dogari care cu greu reușesc să-și vîndă butoaiele, bărbînțele și căzile din lemn
– Necazul lor este că de cînd au apărut sticlele și butoaiele din plastic, dogarii au fost „uitați”
– Astăzi, meșteșugul lor de sute de ani a rămas doar o activitate predominant artizanală, latura mercantilă „lăsînd de dorit”
– Deși nu-i de viitor, părinții își învață copiii dogăritul, pentru că, spun ei, „dacă știi o meserie, nu mori niciodată de foame”
În vremurile în care orice activitate „se vede” din perspectiva economică, latura mercantilă fiind pe primul plan, într-o perioadă în care vrem să arătăm Europei că ne-am „modernizat”, ce șanse ar avea un dogar cu butoaiele lui de lemn, care, în atelierul său înjghebat într-un șopron lîngă casă, deasupra căruia ține fînul uscat pentru animale, să devină „om de afaceri” ?!
Și, totuși, au fost vremuri, înainte de 1989, cînd Moș Iosef Moldovan, din satul Pleșa (comuna Mănăstirea Humorului) făcea avere din butoaie. La 67 de ani, Moș Iosef continuă să facă ce știe mai bine, butoaie, butoiașe, bărbînțe, căzi din lemn, cufere, ciubere, cofițe, ciuture pentru fîntîni, dar cu vînzarea stă mai prost. „Necazul meu este că a apărut plasticul aista, care i-a înnebunit pe oameni. În loc să pună brînza de oi într-o bărbînță din lemn, acuma ei o pun în butoiașe de plastic. Unde mai este gustul acela bun, aromat… Sau în loc să pună țuica în butoiașe de lemn de cireș, de dud, ei o țin în sticle de plastic, și se miră de ce are un gust de tablă. Înainte de 1989, mergeam la tîrguri cu căruța plină de butoaie, de căzi și pe toate le vindeam. Mai ales la Milișăuți, că acolo-s ăia renumiți pentru varză, și le trebuiau vase în ce s-o pună pe iarnă. Acum au trecut și ei la butoaie de plastic, și se mai miră că li se înmoaie varza?!”, ne-a povestit, cu năduf, dogarul din Pleșa. Atît Iosef, cît și fiul său Stanislav își amintesc că, pe vremuri, dogarii erau la mare căutare, mai ales la tîrgurile sătești. Și asta, pentru că era și o meserie bănoasă. Mai toți bărbații își învățau fiii și nepoții să știe a „lega” doagele, să știe o meserie, că nu strică, cum zic bătrînii „dacă știi o meserie, nu mori niciodată de foame”. Așa au învățat și Stanislav și soția sa, Edviga Moldovan, să pună umărul la lucru și să cîștige un ban cinstit din dogărit. În Pleșa mai face butoaie și Iosef Alexandrovici, care, de asemenea, și-a învățat rudele să facă această meserie. „Pe vremuri eram mai mulți, dar acum au rămas cam doi dogari în tot satul, din cei mai vechi, care, la rîndul lor, au moștenit acest meșteșug de la părinții lor”, ne-a povestit nora bătrînului Iosef.
– „Doagă lîngă doagă, etanș, încorsetat de fălcile unei prese manuale, butoiul nu trebuie să apă”
Pentru că această meserie este „pe ducă” și pet-urile vor s-o „ucidă”, atunci, mi-am zis că n-ar fi rău să văd care-i secretul acestei meserii foarte vechi, motiv pentru care am intrat în șopronul familiei Moldovan, unde se aflau mai multe exponate gata făcute, precum și altele în lucru. Așa am aflat că nu-i chiar ușor să fii dogar. Mai întîi trebuie să-ți alegi cu atenție lemnul potrivit, de molid, de cireș, dud sau fag, să-l usuci bine, după care să-l treci prin mai multe etape „de modelare”. După ce ai șlefuit lemnul, l-ai subțiat atît cît îți trebuie, așezi doagele, căci așa se numesc componentele butoaielor, doagă lîngă doagă, etanș, „încorsetat de fălcile unei prese manuale”, butoiul nu trebuie să „pierdă” apă. „Pentru bărbînțe și butoiașe, a căror formă este de con, doagele trebuie încălzite, puse mai întîi pe un cerc de fier mai mic, după aceea pe unul mai mare, și tot așa, pînă ce-i dai forma pe care o vrei. Cercurile se strîng cu putere și apoi se bat nituri pentru fixare. Ușor de povestit, dar mai greu de făcut”, ne-a explicat Edviga Moldovan. Iosef Moldovan a făcut la viața lui căzi din lemn de 4.000 –5.000 de litri, la momentul reportajului în șopron fiind gata alte două căzi de 1.500 de litri, fiecare. Adevărate piscine, dacă vrem să le privim din perspectiva omului modern, numai că, în aceste căzi, oamenii de la țară pun fructe: mere, prune, struguri, pentru a face must și, apoi, vin sau țuică. În ciubere, țăranii pun hrana pentru animale, iar în butoiașele cu robinet din lemn țin țuica sau vinul. Cei care încă mai țin la calitatea produselor pe care le consumă, la gustul adevărat al brînzei sau al verzelor, și doresc să-și achiziționeze un butoiaș din lemn de dud în care să țină țuica, pot să scoată din buzunar între 200 și 600 de mii de lei vechi. O cadă de 1.000 de litri costă cam 2,5-3 milioane de lei vechi, iar obiectele de artizanat între 150 și 500 de mii de lei vechi.
– Dogăritul – un meșteșug care „își trăiește ultimele zile”
Dacă îl întreabă cineva pe Moș Iosef cu ce și-a „hrănit” familia, cei patru copii și soția, îți va răspunde: „din butoaie”, numai că asta se întîmpla pînă în 1990. Astăzi, Iosef participă la toate tîrgurile de meșteșugari unde este invitat, la tîrgurile de alimente sau cele sătești, numai că nu cîștigă nici un sfert din cît cîștiga în trecut. „Merg la piață cu băiatul, dar și singur, mai ales la Humor, că-i mai aproape, dar de multe ori ne întoarcem cu toată marfa înapoi. Alteori, aveam noroc și mai vindem cîte ceva. La Milișăuți, toamna mai avem noroc pentru că lumea își pune varză pe iarnă”, ne-a mai spus Iosef.
Această meserie tinde să rămînă o activitate predominant artizanală, pentru că obiectele mai mici, dar care cer mai multă migală, cum ar fi cofițele, butoiașele de două, trei kilograme, bărbînțele de pînă la două kilograme, de pus „la vitrină”, sînt mai căutate, mai ales de străinii care vizitează zona Bucovinei. „Umblat” prin toată țara, pe la multe tîrguri din capitală, Iosef și-a dat seama că meșteșugul său atît de vechi „își trăiește ultimele zile” și că, n-ar fi rău să se limiteze doar la lucruri „mărunte” dar cu multă „istorie” în spate. Anul acesta, la Tîrgul Meșterilor Populari, ediția a X-a, desfășurat la Suceava în perioada 19-21 august, Iosef Moldovan, din Pleșa, a obținut „Marele premiu Bucovina”, pentru păstrarea meșteșugurilor tradiționale, și un premiu de cinci milioane de lei vechi. „A fost o mare bucurie și, în același timp, o încurajare că încă mai sînt oameni care prețuiesc dogarii”, ne-a spus, la finalul vizitei noastre, Iosef Moldovan, unul dintre puținii dogari care mai trăiesc în Bucovina.
