La multe mă așteptam, nu însă ca printre traducătorii atemporalei cărți „De veghe în lanul de secară”, scrisă de J.D. Salinger, să se numere Eugen Barbu. Cum așa, l-ați uitat pe Eugen Barbu? El e fostul director al revistelor „Săptămâna” și „România Mare”, cel care a întemeiat și partidul cu același nume și orientare, mânuit acum de sifiliticul politic Vadim.
Eugen Barbu e și el un personaj care – din câte am citit eu despre el, în vederea unei teze de doctorat la care lucrez de-un timp – nu are multe lucruri lăudabile în biografie. A fost prins și cu chiloții pe vine – se înțelege ce vreau să spun: cu o carte plagiată, după un autor rus – dar ăsta pare să fie cel mai mic rău săvârșit în viața sa. Partea bună e că lumea între timp l-a uitat.
În viziunea mea preconcepută, autorul cărții „De veghe în lanul de secară” și răsculatul său personaj Holden Caulfield erau numai buni de înfierat în paginile „Săptămânii” ori de la tribuna PRM-ului, nicidecum de tradus în limba română. Nu-s psihanalist, să descifrez de ce o carte ca aceasta – care încântă generație după generație, din anul 1951, când a apărut – e capabilă să-i placă până și unui ins ca Eugen Barbu.
Un ins a cărui filozofie a fost să trăiască în deplină ghiftuială și autocontemplare. Spre deosebire de Salinger, care, după scrierea cărții, s-a retras în totală sihăstrie, vegheat de copertele sale, galbene ca secara.
Bag însă mâna în foc că lui Holden Caulfield – acest condamnat la adolescență perpetuă – nu i-ar pica bine să afle că l-a tradus Barbu. L-ar enerva, l-ar indigna, ar sparge vitrina PRM-ului, acestui partid neîntreg la cap, care a adus atâtea deservicii democrației. Pfui, ce s-ar mai indigna acest indignat de profesie!
Sau poate că lui Eugen Barbu nu i-a plăcut cartea, el traducând-o la ordinul expres al PCR, doar pentru a fi dată de contra-exemplu tineretului comunist, la rubrica „Nu faceți ca ei!”
Așa pare mult mai plauzibil.
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
