Pentru a urca un munte, uneori trebuie să cobori o vale

Nu vreau să încep cu bulșituri de tip “surse din anturajul echipei”, fiindcă acestea, de multe ori, reprezintă ce a visat noaptea redactorul, prezentate apoi pe post de pont la ședința de redacție. Ceea ce am aflat a fost pe filiera unui prieten, fost jucător de Divizia B, chiar la Buzău, și care are mai mulți colegi activi pe la diverse echipe din prima serie. Anume că victoria Preciziei Săcele la Snagov este ca și adjudecată, fără ca asta să însemne vreun aranjament. Pur și simplu era vorba despre un dezinteres general, jucătorii echipei gazde urmând să se împrăștie ca potârnichile pentru a evita eșalonul al treilea, iar dorința de afirmare a tinerilor dă bine doar în sloganuri. Altfel stăteau însă lucrurile la Giurgiu. Primarul de la Dunăre se mândrește cu un proiect pe termen mai lung, dorea ca echipa sa să prindă prima jumătate a clasamentului în acest sezon, nutrind gânduri de mărire în următorul. Așadar lotul și antrenorul Șerbănică aveau stabilitatea asigurată dacă învingeau Poiana Câmpina în ultima etapă.
Prin urmare, varianta de salvare a Cetății doar cu un egal la Buzău, convenabil și echipei gazdă, cădea din start. Era necesară victoria, coroborată neapărat cu o victorie a Dunării. Un nul al giurgiuvenilor nu era suficient, fiindcă la egalitate în trei în clasament, ordinea dictată de rezultatele directe era Poiana, Precizia, Cetatea… N-am avut liniște, și am luat drumul Giurgiului. De altfel, când e liniște, o vorbă bucureșteană spune că se aud câinii în Giurgiu!
Ce a fost acolo, se cunoaște. După ce au ratat trei ocazii absolut mo-nu-men-ta-le, Dunărea a deschis scorul întâmplător, la o pasă de urmărire la care portarul advers a ajuns primul însă a luftat ca în curtea grădiniței, căci curtea școlii ar reprezenta un nivel prea ridicat! Ștefan Nanu, antrenorul Câmpinei, acționează temperamental și face simultan două schimbări. Cu prima pedepsește portarul și cu a doua se postează el însuși pe post de extremă! În tot restul meciului, Nanu s-a deplasat numai când a avut mingea și atunci nu depășea o rază de câțiva metri… Dar să revin la joc. Cum oaspeții jucau dezlânat, își intră în rol, neașteptat, arbitrul! Mai întâi acordă penalty la o fază confuză, o contră într-un careu suprapopulat. Șut peste. Apoi, fluierașul recidivează la o fază limpede: un atacant scapă singur în careu, înspre exterior, portarul plonjează curat, atinge mingea care se duce în lateral apoi intră în contact logic cu picioarele adversarului. Atunci parcă l-am înțeles pe suporterul ăla danez! Însă… șut pe lângă! Iar toate astea s-au întâmplat numai într-o repriză… După pauză, mi-am pierdut din implicarea afectivă fiindcă la Buzău se prefigura înfrângerea. Lapidar, Dunărea a înscris un gol de toată frumusețea, însă imediat arbitrul a mai dat un penalty la o fază fifty-fifty, de data asta transformat. Scor final 2-1, condiția de la Giurgiu era îndeplinită. La Buzău însă, unde depindea doar de noi, pierdem cu 3-0! Nici măcar o înfrângere la limită, să transpară o urmă de rezistență, de dorință… Să-mi fie rușine fiindcă am crezut într-o minune?! În fotbal, și nu numai, trebuie să crezi și să te bazezi pe minuni, dar asta trebuie s-o facă și jucătorii înșiși! Altfel n-ar fi fost posibilă victoria Uruguayului în finala Cupei Mondiale, pe o Maracana plină ochi cu 200.000 de spectatori brazilieni. Sau ca Roma să piardă titlul în ultima etapă, pe Olimpico, în fața unei echipe, Lecce, deja retrogradate!
Acum nu trebuie să-și plângă nimeni de milă. Vorba cântecului, pentru mine un an nu e mult… Cetatea se va întoarce și pre mulți va popi!