Pelerin într-o coajă de nucă

Fetița mea ascultă, nu știu cum a ajuns la el, un cântec interpretat de Mihaela Runceanu. Cântă din laptopul la care scriu eu. Vocea, cu cristalul catifelat al sonurilor, urcă și coboară lin, ca o pasăre care-și strânge aripile și apoi iar vâslește spre tării. N-am cunoscut-o pe interpretă. În anul în care a murit, nu cu mult înainte de cumplitul asasinat, telefonul meu din București a sunat și am auzit vocea unei femei. Sunt Mihaela Runceanu! Aș vrea…Era vorba de un cântec, compus de cineva, cred că de Marcel Dragomir, cu care mai colaborasem, și ar fi vrut ca eu să scriu versurile. M-am scuzat că scriu greu pe un cântec deja făcut. E mai simplu invers, compozitorul să-și aleagă o poezie… Oricum, m-am arătat bucuros s-o aud și i-am lăudat vocea. N-am refuzat-o cu totul, am spus că mai vorbim. A fost unica mea întâlnire cu Mihaela Runceanu, printr-o sârmă telefonică. Mi-am reamintit întâmplarea când știrea morții ei, sugrumată în garsoniera unde locuia singură, a devenit publică. Asasinul, de 21 de ani, care i-a luat viața cu o imensă cruzime, i-a furat un pick-up, televizorul, niște boxe. Mihaela murea în 1989. Asasinul trăiește, a ieșit din pușcărie și e, din 2004, printre noi. N-am auzit să se fi căit vreodată. A fost eliberat mai iute pentru bună purtare. Ce fel de bună purtare poate dovedi, spre a înduioșa legea, un criminal sadic?
Azi am auzit-o cântând trist pe Mihaela Runceanu, într-o zi în care la Sângeru vine un nor alb dinspre Buzău și vara se suie pe dealuri cu buchetele ei de flori de fâneață în mâini, ca o femeie tânără și frumoasă, îndrăgostită de nemărginire.
Pelerini la Muntele Athos, la Mecca, la osemintele-moaște ale cuvântului Suferință
Pelerini la Zidul Plângerii și la orice aducere aminte a Speranței.
Eu sunt pelerinul într-o coajă de nucă.
Câte biserici în miezul ei cu miros de mirt
Câte catedrale în minuscula ei nemărginire.
Schitul acesta, spuse preotul, se cheamă Pământ
Schitul acesta, răspund eu, în gând
Să nu tulbur sfânta liturghie a îngerilor
Se cheamă nuca în care ne-am rătăcit de la naștere
Prizonieri în închisoarea acestei pajiști minuscule.
Furnică – strigă cuvântul furnică – îți ordon să alergi
Mai iute decât toate
Care aleargă pe nemărginirea unui bob de orez.
Furnică sunt, recunoscu fluturele
Furnică sunt, recunoscu muntele
Furnică sunt, recunoscu oceanul și arborele și iarba
Cufundate până la gât și până la aripi
În cuvântul mai mare decât ele.
Sunt pelerinul printr-o coajă de nucă,
Orgolios să încep războaiele mondiale nepetrecute și atomice
Cu săgețile și cu praștia ultimelor mele descoperiri,
Sunt necuprinsul cuprins în infinitul cojii de nucă, strigă omul,
Orgolios ca mine și ca tine și ca noi toți,
Înghesuit între pereții acestei nuci unde ne naștem și, cu încăpățânare,
Fără a da vreodată greș, murim.
În nemărginirea asta s-a născut Shakespeare
Și a orbit de prea multă vedere Homer
În nemărginirea asta se petrece revolta ta cititorule
Care zilnic te bați cu armata vrășmașă a politicienilor
Și a jandarmilor universali
Și ei încăpuți în nemărginirea cojii de nucă.
Sunt pelerinul care încă n-a dat de granițele cojii de nucă
Viața mea se consumă sub acest angajament ancestral
De a-i atinge orizontul.
Să ne batem, zise generalul cocoțat pe scena cojii de nucă.
Să ne ucidem cu bărbăție, strigară Napoleon întâi și Napoleon al doilea și Napoleon
Al șaptelea,
E timpul să sfărâmăm
Învelișul blindat
Al nucii care nu ne mai cuprinde,
Strigară furnicile toate.
Marele Titulescu poate fi trecut și la categoria scriitori, scriitori de diplomație și oratori neîntrecuți, comparabil cu Barbu Ștefănescu Delavrancea. La Viena, mi-a relatat un cărturar al diplomației, după ce ministrul și diplomatul român ținuse o conferință în fața unei săli arhipline, gazdele l-au văzut abătut, chiar trist. Ce s-a întâmplat, Excelență, a îndrăznit să-l întrebe cineva, încă fericit că asistase la un discurs magistral? Și Titulescu a explicat că-i trist fiindcă azi nu i-a ieșit nimic, n-a fost inspirat, n-a reușit să transmită. Dar vă înșelați, ați fost magnific! Nu, a răspuns morocănos Titulescu, ceea ce nu-i era în fire. Și a povestit rețeta lui pe care o utiliza în țară sau străinătate când urca pe scenă, în fața unui public. Își alegea din sală un martor. În funcție de mimica aceluia, de reacțiile lui, își doza volutele oratorice, făcea comparații îndrăznețe, polemiza vijelios. Orice aș fi spus, nimic nu s-a clintit pe fața acelui om, ceea ce înseamnă că am prins o zi proastă. Și, a insistat gazda, unde se afla situat acel personaj? Era, a zis diplomatul român, un bărbat chipeș, îmbrăcat impecabil și așezat în primul rând, pe scaunul din dreapta scenei. Gazda nu s-a putut abține să nu râdă. Excelență, acela era ofițerul însărcinat cu paza dumneavoastră. Grija lui era să nu fiți atacat de cineva, să nu vi se întâmple ceva rău și cu siguranță nu a auzit nimic din magistralul dumneavoastră discurs.
Se zice că George Călinescu era conștient că vocea lui nu avea gravitățile altitudinii lui culturale și și-o repara autoironic și umoristic sau desfășura splendide demonstrații care-i făceau pe cei ce-l ascultau să uite că glasul profesorului era de-a dreptul caraghios. Când George Călinescu, povestesc istoricii vremii, a apărut la Pavilionul Expozițional în 1957, vorbind în fața a 11.000 de țărani aduși spre a comemora victimele răscoalei din 1907, la împlinirea a 50 de ani de la evenimentul sângeros, și a scos primele cuvinte pițigăiate, cu vocale cântate lung, s-a auzit cel mai vârtos cutremur de râs. Se zguduiau geamurile proaspetei clădiri inaugurate de Gheorghiu Dej, iar țăranii se țineau cu mâinile de burtă de atâta râs. Apoi, încet, încet, pe măsură ce oratorul și-a desfășurat conferința sclipitoare și doctă, presărată cu toate condimentele unei minți geniale, s-a așternut liniștea, țăranii, cei 11.000, cât spuneau comuniștii că a ucis ”regimul burghezo-moșieresc”, aduși din toate satele, au fost captivați, încântați, entuziasmați. Nu auziseră în viața lor pe cineva cuvântând atât de frumos. Și George Călinescu, cel întâmpinat cu hohote de râs, acel râs bășcălios al oamenilor de jos, a plecat însoțit de cele mai entuziaste aplauze admirative.