Clapele mașinii de scris răsună tulburător de realist în cristalina acustică a Ateneului. Astfel a debutat ediția princeps, permiteți-mi această formulare, a galei premiilor “Ioan Chirilă”. Din amintirile recente ale jurnaliștilor acum maturi, care își începeau ucenicia în deceniul trecut, aflăm că Ioan Chirilă își dicta materialele, în timp ce fiii gazetarului rememorează lecturile cărților sale în manuscris. Totuși, secvența mașinii de scris are valoare de simbol, reînvie o epocă în care doar scriitura sportivă aducea cu sine un iz de libertate.
Prezentarea marelui cronicar are o tentă de grandios, pentru a compensa parcă modestia sa bonomă, evocată emoționant de soția sa, actrița Iarina Demian. Dincolo de excelența în gazetăria sportivă, Ioan Chirilă a fost un erudit, cu o înclinație aparte către literatura rusă și către muzica clasică, pianul și vioara constituind alte moduri de exprimare a sensibilității sale. Dar maratonul său s-a desfășurat pe marele bulevard a sportului. De la el am aflat cea mai frapantă definiție a profesionistului: cel care are conștiința ratării în orice alt domeniu!
Cîștigătorii primei ediții a premiilor nu pot stîrni polemici, juriul fiind absolut inatacabil. Radu Cosașu, Ioan Groșan sau Tudor Octavian transced orice bănuială de parti pris-uri. Mi-aș permite totuși o remarcă. Dacă la toate secțiunile au fost desemnați reporterul, comentatorul, editorialistul etc. ai anului, categoria literatură sportivă a fost singura la care s-au luat în calcul apariții editoriale din ultimii trei ani. A cîștigat, pe merit, “Fanionul roșu” a lui Radu Paraschivescu. Ei bine, socot că dintre nominalizări nu putea lipsi Traian Radu Ungureanu cu “Manifestul fotbalist”. Atît Radu Paraschivescu, cît și TRU sunt rubricanzi la “Gazeta Sporturilor”, publicație care, alături de Evenimentul Zilei, s-a implicat activ în organizare. Pentru a intra în intimitatea acestei omisiuni trebuie să ne întoarcem în urmă cu cîțiva ani, cînd TRU stîrnea furtună cu un editorial în care spunea despre “Ar fi fost prea frumos…” că ar fi “o carte idioată, care ne-a lămurit că neputința e un fel de merit”. Subiectul cărții lui Ioan Chirilă sunt finalele de Cupă Davis pierdute de Ilie Năstase și Ion Țiriac în ‘69 și ‘71, iar atitudinea lui Traian Ungureanu face parte din răzvrătirea de tip nou a intelectualilor români împotriva a tot ceea ce înseamnă resemnare de tip mioritic, împăcare cu soarta și acceptare a destinului de “luzări”. Însă cartea respectivă trebuie percepută într-o altă cheie, sentimental-poetică, iar TRU a recunoscut public cu alte prilejuri că a fost nedrept și l-a enumerat pe Ioan Chirilă ca fiind unul dintre modele sale în gazetăria sportivă. Tocmai de aceea, romanul său ar fi trebuit să figureze măcar la nominalizări. Nu degeaba a fost numit Ioan Chirilă patriarh al presei sportive, sunt convins că el n-ar fi interpretat acea atitudine ca animozitate, ci ca idee în dialog.
În rest, reconfortante izbînzile lui Radu Naum (el însuși fiu de jurnalist), Ion Cupen, Nicolae Secoșan (o încercare de resuscitare a cvasi-muribundei meserii de crainic radio) sau Cătălin Tolontan (marele premiu). Gala a fost punctată de momente artistice adecvate scenei pe care s-a desfășurat, am avut prilejul să savurăm autentice sunete de jazz emise de un virtuoz interpret la țambal sau un joc de fotbal mimat, executat mai bine ca orice blatiști de trupa lui Dan Puric. Tudor Chirilă și “Vama Veche” și-au adus și ei prinosul cu două melodii anume alese, “Copilul și durerea” și “Epilog”. Iar dacă tot am ajuns la momentele de show, să strecor și un mic element monden de final, Andreea Raicu a apărut cu o elegantă scurtă de blăniță în ton cu sandalele încălțate pe piciorul gol, ceea ce mi-a amintit de jucătorii nigerieni aterizați în șlapi săptămîna trecută.
