PATRIARHABIL!

Ce-mi este dat să aud la un cunoscut și respectat post de radio? O doamnă conferențiar universitar (îi trec numele sub tăcere, astfel făcându-i un serviciu), după ce ne mitraliază cu sumedenie de termeni prețioși și pretențioși, inclusiv englezismele de rigoare, trasează liniile conduitei pe care se cuvine să ne-o constituim noi înșiși. Am crezut că-i o scăpare de moment, o bâlbă ca toate bâlbele, un accident și-atât. Dar, după alte câteva fraze, doamna conferențiar revine: noi înșiși! Și încă odată. Și a patra oară! Iar moderatorul emisiunii n-a catadicsit să dreagă cumva busuiocul, eventual plasând într-o paranteză exprimarea corectă: noi înșine. Și ce pretenții să mai avem la al de Becali & comp., dacă un conferențiar universitar habar n-are de regulile elementare ale gramaticii, ce se învață încă de prin clasa a III-a primară? Așa că noi înșivă, împreună cu voi însumi și cu ei înșine, vom trebui să ne astupăm urechile când vorbesc la radio astfel de universitari, nu de alta, dar atât mie înșile, cât și ție însuși începe să ni se clatine bruma de știință a gramaticii deprinsă încă la vârsta pantalonilor scurți!
#
Încă un barbarism cuibărit în poala limbii române: patriarhabil, adicătelea cel ce poate candida la funcția de Patriarh. Nu-i vorba despre vreun împrumut din cine știe ce limbă stranie, ci de o moțată creație gazetărească autohtonă. Mă-ntreb cum vom spune când ne-om referi la alegerea unui arhiepiscop. Arhiepiscopiabil? Dar a protopopului? Protopopiabil? Că în cazurile clopotarului, ori pălimarului, e simplu; clopotariabil, pălimariabil. Mai greu e cu dascălul. Dascăliabil?
#
Am cules ciuperci pe Bărnărel. Frumoase-s locurile acelea binecuvântate, păcat că, de vineri seara, adică taman de când încep să se-abată turiștii, silvicul încuie bariera. Asta e. Hribi mai puțintei, dar destule alte piciorongate, așa că-n pungă s-au adunat toate culorile curcubeului. Când să iau benzină, la Broșteni, le vede fata de la pompă și-și face cruce: „Dom’le, vi s-a urât cu viața? Nu știți că bureții s-au corcit?” I-am spus că nu știu și i-am arătat și cele câteva lepiote, întrebând inocent: „Astea-s bune?” „Văleu, pălăria șarpelui! Azvârle-le, dom’le, cu tot cu pungă!” (Acasă, pălăriile de lepiote au devenit șnițele mai gustoase decât carnea…) Ciudată isterie s-a stârnit vizavi de ciuperci! Din copilărie le culeg, spre a le găti în fel și chip și, după cum puteți constata, încă n-am răposat, iar firul de otravă ce mi s-a strecurat în pix se datorează mai degrabă acțiunii umorilor personale decât năstrușnicelor „mutații genetice”. Nici un laborator n-a atestat până acum „corcirea” bureților, nici un specialist autentic în domeniu n-a detectat „mutațiile”, dar spaimele s-au încuibat și pas de a le mai scoate! De la Bogdan Vodă încoace, românii au tot cules ciuperci și le-au rumenit în ceaun – și iată că natura s-a zburlit subit, a-ncurcat ițele, otrava s-a strecurat în pălăria opinticului străbun? Hai să fim serioși! Până una-alta, culegătorii sunt izgoniți din piețe (mai bine s-ar institui un control autorizat) și la crâșma lui Bodron, din coasta codrilor nemțeni, ți se oferă tocană de ciuperci chinezești conservate, al căror gust nu diferă mult de acela al polistirenului expandat. Cât despre numeroasele cazuri de intoxicare, le-aș trece mai degrabă în contul ignoranței și neatenției culegătorului, care așează inocent în sacoșă câte-un burete cu adevărat necomestibil. Da’ nu dăm foc la casă ca să scăpăm de purici și nici nu lăsăm la infinit drobul de sare să ne amenințe de pe horn! Rezonabilă ar fi nu înspăimântarea nației, ci inițierea necesarelor acțiuni educative – pliante, informare prin presa scrisă, emisiuni TV ș.a.m.d. Altfel, nu ne rămâne decât tocana mâncătorilor de ciuperci electorale. Că vin alegerile…