Patericul omului grăbit

Sfântul Antonie, unul dintre întemeietorii monahismului, a parcurs el, mai întâi, drumul anevoios pe care i-a condus apoi pe cei care au dorit să devină călugări. Prima întâmplare ne arată ce i-a răspuns Dumnezeu când era ispitit de lenevie în cele duhovnicești: să fie statornic și să alterneze rugăciunea cu munca.
„Sfântul Antonie, șezând odată în pustie, a venit în lenevie și în multă întunecare de gânduri și zicea către Dumnezeu: Doamne, voiesc să mă mântuiesc și nu mă lasă gandurile. Ce voi face în scârba mea? Cum mă voi mântui?
Iar când a ieșit afară, a văzut pe cineva, ca și cum ar fi fost chiar el, șezând și împletind o funie, apoi sculându-se și rugându-se, iarăși șezând și împletind funia, iar apoi iar sculându-se la rugăciune. Acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea și întărirea lui Antonie.
Și îngerul i-a spus: așa fă și te mântuiește.”
Statornic în drumul cel bun, Sfântul Antonie a ajuns la o mare înălțime duhovnicească, așa cum se vede din următoarea întâmplare.
„Oarecare frați au venit la avva Antonie și l-au întrebat despre ceva despre preoție, din cartea Levitic a Vechiului Testament, cea care fusese scrisă de Moise. Deci a iesit avva Antonie în pustie și a mers avva Ammona pe urmele lui, în ascuns. Avva Antonie a stat la rugaciune și a strigat: Dumnezeule, trimite pe Moise ca să mă învețe cuvântul acesta! Iar avva Ammona a mărturisit că a auzit un glas care îi explica sfântului Antonie, dar nu a înțeles ce zicea.