Păstorul și poetul

Grănicești este un sat din Bucovina, nu departe de Siret. Privit de la o oarecare distanță lasă impresia de smălțuire înflorată, așternută pe dealurile molcome. Linia peisajului e molatecă și cântătoare, fără de frângeri. Armonia, desăvârșirea împerecherii volumetrice, atât de dorită veșnic de umanitate, și-a aflat aici întrupare fericită. Se exprimă nu doar în unduirea colinelor, văilor și văioagelor, ci și prin croiul caselor, unele mai arătoase, altele umile, plămădite însă toate cu acel simț măsurat și adânc al frumosului genuin, ce-i pecetea lăsată de genius loci. Același echilibru se regăsește în felul de a fi al oamenilor, cei care par să fi găsit cumpăna dintre tradiție și noutatea ce ia cu asalt satul de pretutindeni și cu asupra de măsură pe cel românesc. E urmarea acelui filtru critic ce-i componentă dintotdeauna a alcătuirii lăuntrice a acestor seminții omenești ale românimii septentrionale.
Se vede asta cu ochiul liber și cu osebire în modul în care suflarea așezării se raportează la Dumnezeire. E destul să intri într-o duminică obișnuită în biserica satului, cu anvergura sa de catedrală, ca să-ți fie limpezi ca lumina zilei toate aceste realități. E de fiecare dată lume multă la slujbele duminicale. Nu doar mulțimea impresionează. Trăirea e una a cuminecării și comuniunii depline, situată sub semnul cuviinței și respectului neabătut al rânduielilor vechimii. O parte a poporanilor, și mai cu seamă copiii, poartă costume populare. Defel întâmplător. Veșmântul acesta e sărbătoresc și unde e mai mare sărbătoare decât în biserică! Aici vii cu ofranda ființei și a făptuirilor alese. Portul strămoșesc e cel ancestral, perpetuat cu un neștirbit rafinament artistic din timpuri imemoriale. Deprinderile vremurilor de azi se insinuează, dar nu-s defel pe de-a întregul biruitoare. E drept, boanda înflorată și cămașa cu arnici se împreună cu blugii și hainele nemțești într-o mixtură însă nestingheritoare, ce vrea să împace tradiția cu noile curente din societate. Dar semnul distinctiv al comunității este indiscutabil buna-cuviință. Transpare din tot ce se întâmplă în ceasurile de slujire din casa Domnului. Credincioșii au vocația smeririi. Îngenunchează în fiecare moment rânduit de tipicul Liturghiei. Pe de o parte bărbații, pe de alta femeile, așa cum a fost de demult, cum e azi și cum ar trebui să fie și mâine. Păstrarea rânduielii e cartea de căpătâi a acestei lumi. Copiii sunt aduși neabătut la altar pentru închinăciune și împărtășanie după botez. Mirii și nașii săvârșesc molifta după cununie nu ca pe un act formal, ci ca unul existențial.
Universul acesta este cel al rosturilor vechi și noi, cu rigoare și sacralitate împlinite, pentru că-s izvorâte din porniri lăuntrice. Este meritul păstorului, al preotului Constantin Hrehorciuc, care duce mai departe ceea ce înaintașii au clădit cu vrednicie. A reușit cu verbul, în care parcă s-au distilat multe dintre aromele câmpului, și prin slujirea cea jertfelnică, să-i îndemne pe semenii din satul unde păstorește de peste un sfert de veac să continue, asemenea antecesorilor, a viețui frumos și demn și a rămâne ei înșiși. Le-a demonstrat parohienilor că acest lucru e în puterea lor și, de se întâmplă ceea ce el îi sfătuiește, Dumnezeu îi va privi cu bucurie ca pe niște aleși fii ai Lui și-și vor avea loc în împărăția Sa.
Izbânda părintelui e rodul harului ceresc. I s-a dăruit talantul, pe care s-a străduit să-l înmulțească, de slujitor al altarului, al Cuvântului lui Dumnezeu, dar a fost hărăzit și cu un alt dar, ce-i sporitor și împlinitor al primului, de truditor al cuvântului sfințit în altarele literare. Preotul și scriitorul locuiesc împreună, fără să se tulbure, crede cel care semnează în literatură cu numele de Constantin Hrehor. Dimpotrivă, se reazemă unul pe altul. Dinspre bucoavnele cele vechi adie în scrisul lui Constantin Hrehor miresmele arhaice ale unei limbi împrospătătoare. De la cuvântul scriitoricesc are loc o binecuvântată mișcare de translație către vorbirea pastorală, îmbogățită astfel cu miresmele metaforei și splendoarea nerostitului. În general, părintele Constantin Hrehorciuc din Grănicești, originar din Sucevița, este o tocmire de amforă a frumosului artistic, dar și o făptură ancorată puternic în realitate. Desenează cu talent, cântă la acordeon și vioară, lucrează pământul, zidește pentru neam și biserică. Această îngemănare îi dă forța să biruie și moșia lui întinsă pe cele două tărâmuri se rostuiește mai cu temei și durată.
În vatra satului, sfinția sa se simte în largul său. Îi sunt mai aproape înaintașii, dar nu-i pierdut nici de lumea de azi, pe care nu numai că o înțelege, dar încearcă să o modeleze potrivit preceptelor sacre și eterne. Cu succes de multe ori.
(Grigore ILISEI, sursa: Ziarul Lumina)