Iubitului nostru cler, cinului monahal și binecredincioșilor creștini din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă și pace de la Dumnezeu-Tatăl, iar de la noi, arhierească binecuvîntare.
„… Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi s-a născut azi Mîntuitor, care este Hristos Domnul…”.
(Luc. 2, 10-11)
IUBIȚI FII DUHOVNICEȘTI,
Mare bucurie s-a făcut în cer și pe pămînt la nașterea cea preaslăvită și mai presus de fire a Domnului nostru Iisus Hristos din Pururea Fecioara Maria în peștera din Betleem.
S-au bucurat îngerii, văzînd pe Fiul lui Dumnezeu născîndu-Se cu trup omenesc și au cîntat imnul mîntuirii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pămînt pace, întru oameni bunăvoire” (Luc. 2, 14).
S-au bucurat păstorii aflați în preajma peșterii din Betleem, „aflînd pe Maria și pe Iosif și pe Prunc, culcat în iesle. Și văzîndu-L, au vestit cuvîntul grăit lor despre acest Copil” (Luc. 2, 16-18).
S-au bucurat „magii de la Răsărit” (Mat. 2, 1), „și, căzînd la pămînt, s-au închinat Lui; și, deschizînd visteriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămîie și smirnă” (Mat. 2, 11).
Ne bucurăm și noi, cei de astăzi, împreună cu toți dreptmăritorii creștini de pretutindeni și din toate vremurile, de venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, care „pentru noi și pentru a noastră mîntuire S-a făcut om”, dîndu-ne puterea ca să ne facem fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12).
IUBIȚI CREDINCIOȘI,
Bucuria Nașterii Domnului aduce o înnoire în sufletele noastre și un spor duhovnicesc în pătrunderea și trăirea tainei Întrupării Fiului lui Dumnezeu, pentru a ne face vrednici de nesfîrșita dragoste a Părintelui ceresc față de noi, oamenii, și față de întreaga creație.
Mintea omenească nu va fi niciodată în stare să pătrundă singură adîncul acestei taine. De aceea, și noi rostim împreună cu Sfîntul Apostol Pavel: „Cu adevărat, mare este taina dreptei credințe, a credinței noastre. Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă” (I Tim. 3, 16).
Unul dintre marii alcătuitori de cîntări bisericești, Roman Melodul, a scris: „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de ființă naște, și pămîntul peștera, Celui necuprins de minte aduce…”.
O altă cîntare bisericească pe care o auzim la slujba praznicului Nașterii Domnului ne arată, de asemenea, mărginirea minții omului de a pătrunde cuprinsul tainei Întrupării: „Taină străină văd și preaslăvită: cer fiind peștera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălășluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput…”.
Deși chipul Întrupării Domnului nu poate fi cuprins de mintea omenească, deoarece este taină, care nu suferă ispitire sau iscodire vicleană, ci numai crezare, după cum ne spune Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Taina se primește prin credință și tăcere”, în schimb, rostul Întrupării Domnului ne este bine arătat și de cîntările Bisericii noastre: „Cerul și pămîntul s-au unit astăzi; născîndu-Se Hristos, Dumnezeu pe pămînt a venit și omul la cer s-a suit”.
Ca om desăvîrșit, Domnul nostru Iisus Hristos a viețuit, într-adevăr, printre oameni, și S-a dovedit în toate asemenea cu noi, în afară de păcat, după cum scrie Sfîntul Apostol Petru (I Petru 2, 22): „n-a săvîrșit nici un păcat, nici s-a aflat vicleșug în gura Lui”, sau, cum mărturisește însuși Mîntuitorul în Sfînta Sa Evanghelie: „Cine dintre voi Mă vădește de păcat?” (Ioan 8, 46).
Dumnezeu, fiind în trup, spune Sfîntul Apostol Pavel, „n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luînd, făcîndu-Se asemenea oamenilor, și, la înfățișare aflîndu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcîndu-Se pînă la moarte, și încă moarte de cruce” (Filip 2, 6-8).
Toată viața Sa pe pămînt, Mîntuitorul și-a petrecut-o „făcînd bine și vindecînd pe toți cei asupriți de diavol…” (F.A. 10, 38), „învățînd […] propovăduind Evanghelia împărăției și vindecînd toată boala și toată neputința în popor” (Mat. 4, 23; 9, 35).
Făcîndu-Se om, Domnul nostru Iisus Hristos a rămas în același timp și Dumnezeu.
Acest lucru a fost înțeles și de Sfinții Apostoli, care, văzînd faptele Sale, mărturiseau: „Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu !” (Mat. 14, 33; 16, 16).
Văzînd cutremurul, și cele întîmplate, cînd Mîntuitorul a înviat din mormînt, cei prezenți s-au înfricoșat, zicînd: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta !” (Mat. 27, 54).
Chiar și demonii, scoși din oameni de către Mîntuitorul, au mărturisit: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu” (Luca 4, 41).
Mîntuitorul, pe muntele Taborului, Și-a arătat slava Sa dumnezeiască pe cît au putut cuprinde ucenicii aflați acolo: „ și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Mat. 17, 2), și glas s-a făcut din nor, zicînd: „Acesta este Fiul Meu Cel ales, de El să ascultați !” (Luca 9, 35); aceeași mărturie a fost rostită și atunci cînd Mîntuitorul S-a botezat de către Ioan în apele Iordanului (Mat. 3, 17).
Întrupîndu-Se, Domnul nostru Iisus Hristos a rămas în același timp și Dumnezeu, întreaga Sa viață pe pămînt fiind atît omenească, cît și dumnezeiască, adică, așa cum glăsuiesc Sfinții Părinți și marii Dascăli și Ierarhi, El a viețuit dumnezeiește în trup omenesc sau omenește în chipul lui Dumnezeu, sau, pe scurt, El a viețuit pe pămînt ca Dumnezeu-Om, „întru El locuind, trupește, toată plinătatea dumnezeirii” (Col. 2, 9).
Faptele Mîntuitorului, săvîrșite în timpul vieții Sale pămîntești, își au izvorul în marea Sa dragoste față de omul aflat în suferință, fapte care mărturisesc totodată dumnezeirea Sa: „Mergeți și spuneți lui Ioan Botezătorul cele ce auziți și vedeți: „orbii își capătă vederea și șchiopii umblă, leproșii se curățesc, și surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește” (Matei 11, 4-5).
Celor care nu primeau mărturia pe care o dăduse El cu cuvîntul despre Sine, le-a spus: „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeți în Mine, iar dacă le fac, chiar dacă nu credeți în Mine, credeți în aceste lucrări, ca să știți și să cunoașteți că Tatăl este în Mine și Eu în Tatăl” (Ioan 10, 37-38).
BINECUVÎNTAȚI CREȘTINI,
Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos este mărturia dragostei lui Dumnezeu față de lumea creată de El. Căci Dumnezeu „așa a iubit lumea, încît pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).
Mîntuitorul, întrupîndu-Se, ne-a dat învățătura Evangheliei pentru a cunoaște pe Dumnezeu și a ști cum să împlinim poruncile Lui. După Înălțarea Sa la cer, El a rugat pe Tatăl să trimită alt Mîngîietor, pe Duhul Sfînt, ca prin harul Său, împărtășit în sfintele Taine ale Bisericii, să ne sfințim viața, dîndu-ne puterea să ne facem fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12), „să fim sfinți în toată petrecerea vieții” (I Petru 1, 15), să ne facem „părtași dumnezeieștii firi, scăpînd de stricăciunea poftei celei din lume” (II Petru 1, 4), dăruindu-ne nouă, celor care Îl iubim pe El, „cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit (I Cor. 2, 9): Împărăția cerurilor.
La iubirea lui Dumnezeu, noi suntem datori să răspundem cu iubirea noastră față de El, pe care să o arătăm și prin iubirea față de semenii noștri aflați în suferințe, numiți de Mîntuitorul „frații Săi prea mici” (Mat. 25, 40).
Dragostea, avînd începutul în Dumnezeu (I Ioan 4, 19), nu are margini. Ea este veșnică, „nu piere”, după cum mărturisește imnul Sfîntului Apostol Pavel, închinat dragostei creștine: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea darul prorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atîta credință încît să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mînie, nu gîndește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” […] „Și acum rămîn acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. 13, 1-13).
Bucurîndu-ne astăzi duhovnicește la praznicul Nașterii Domnului, să ne aducem aminte atunci cînd ne ospătăm, după buna-cuviință creștinească, și să nu-i uităm pe cei rămași fără ,,ieslea Betleemului zilelor noastre”, pe frații noștri care sunt lipsiți de case și de necesarul vieții pămîntești, dar și de văduve, de orfani, de bătrîni și de săraci, că scris este: ,,Iar cine are bogăția lumii acesteia și se uită la fratele său care este în nevoie și își închide inima față de el, cum rămîne în acela dragostea lui Dumnezeu?” (Ioan 3,17).
Să răspundem, de Crăciun, la darul lui Dumnezeu, cu daruri și, prin aceasta, să ne facem lucrători în via Domnului, nu numai cu cuvîntul, ci și cu fapta, pentru a dobîndi bucuria lui Hristos, fiind încredințați că, prin jertfa noastră, Îl așezăm pe pruncul Iisus în ieslea sufletelor lor.
Mulțumim celor care, stăpîniți și călăuziți de credință, au contribuit la lucrarea de întrajutorare a celor rămași fără adăpost, după inundațiile din acest an, fiilor eparhiei noastre, precum și celor din alte eparhii, cu sprijinul cărora am construit 42 de case. Aleasă recunoștință se cuvine să aducem și acelora dintre frații români aflați în afara hotarelor țării, și să ne rugăm, în aceste zile de lumină și bucurie creștină, ca Dumnezeu să le răsplătească efortul și dragostea cu care s-au gîndit și la cei de Acasă, ajutîndu-i în necazurile lor.
Cu astfel de gînduri să întîmpinăm praznicul Nașterii Domnului, rămînînd statornici în dreapta credință, împlinind poruncile Lui, și astfel, „unul pentru altul, toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
Dumnezeu să ne binecuvînteze în Noul An cu sănătate și pace!
Sărbători cu bine și întru mulți ani !
Al vostru de tot binele voitor și către Domnul pururea rugător,
† P I M E N
ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ȘI RĂDĂUȚILOR
Dată în reședința noastră arhiepiscopală din Suceava la sărbătoarea Nașterii Domnului, anul mîntuirii 2005, decembrie 25.
