Partidul cravatelor roșii și-a luat porția de endorfină de la Mircea Geoană

Sunt mândru că sunt pesedist” și „dați-mi voie să vă spun cât de mulțumit sunt de atmosfera, calitatea, dinamismul și vivacitatea congresului”, sunt constatările de început și de sfârșit ale lui Mircea Geoană, la adunarea extraordinară PSD care l-a ales din nou președinte.
Între cele două ziceri a fost un congres cu aproape nimic extraordinar în fapt , dar uimitor prin cantitatea de endorfină împrăștiată cu picături de perfuzie accelerate sau secretată ostentativ din discursurile numeroșilor vorbitori.
În cuvântări și mesaje nu a fost loc decât de prietenie, onestitate, normalitate, fericire, înțelegere, onoare, tonul fiind dat chiar de socialiștii europeni prezenți, care au vorbit despre fericirea social-democrată de a câștiga alegeri în America Latină, despre nerăbdarea cu care este urmărită evoluția socialistei Segolene Royal în Franța, dar și despre nevoia partidelor de a fi călăuzite de lideri cu viziune și capacitate, așa cum este Mircea Geoană.
Era și firesc ca după atâtea fitiriseli călduroase, cel din urmă să propună entuziast și glumeț ca Luis Ayala, cel mai aprig lobby-ist al său, să fie declarat cetățean de onoare al României și membru onorific al PSD.
La congres, Geoană a centrat, a luftat, a tras direct spre poartă și mai ales s-a întrecut în a juca rolul șefului plin de înțelegere, protector, străin de luptele intestine și atât de ocupat să întoarcă și celălalt obraz, încât e de mirare că nu a rămas cu gâtul strâmb. Și-a permis să fie generos chiar și cu Adrian Năstase, despre care a spus că este „un simbol al guvernării reușite”, aruncându-i, de la înălțimea prezidiului, remarca „n-a fost armonie în paradis întotdeauna”. Și lui Năstase, aflat undeva în sală, nu i-a rămas decât să clatine din cap și să-l privească gânditor.
O altă curiozitate, în afara declarării armoniei cu orice preț, au fost repetate trimiteri din discursuri către … bărbăție și chiar către pasiune și patimă (două noțiuni pe care le-au confundat atât Ion Iliescu, cât și Mircea Geoană – care a dat și un bis despre „dragostea de roșu, de stânga”). Fie către bărbăție în sensul onestității (Geoană), fie în sensul apărării și luptei pentru colegi (Năstase), fie al facerii politicii gândindu-te la voturi, nu la mofturi (Șerban Nicolae), fie al vorbelor despre putirințe, de felul „m-a cam lăsat vocea, nu-i nimic, să nu mă lase altele” (un Miron Mitrea răgușit).
Un efect al acestor, probabil, scăpări ale subconștientului, a fost curtea nebună care s-a făcut „bazei partidului”, care însă nu prea era prin sală. Pensionarii au fost omagiați, cu sindicatele sunt relații speciale, soarta șefilor depinde de votul oamenilor, celor mulți și sărmani trebuie să li se obțină încrederea. La un moment dat, Cristian Diaconescu, care candida pentru un post de vicepreședinte, a propus cu o voce firavă și cam emoționată aplauze pentru adevăratul „erou, poporul român, care ne-a dus în lumea civilizată”. Cu amendamentul că fostul diplomat n-a făcut o temenea silită eroului anonim, ci a spus-o cu mult bun-simț.
Dar cum dinamismul se păstrează și prin ascultarea lucrurilor neplăcute, vorba lui Ion Iliescu, a avut și congresul partea lui de „trouble-fete”. Care nu putea să vină decât de la un Sorin Oprescu mai satisit decât în mod obișnuit, dar care a ținut un discurs care i-a făcut pe unii să creadă că s-ar putea întâmpla și vreo surpriză. Oprescu s-a agățat de „caruselul nebun al funcțiilor contra voturi” și a perorat împotriva folosirii partidului ca armă personală, a mimării opoziției, a „operări portofelelor” cu stânga, a caracterelor mici, a politicii de cafenea, a combinatorilor și, în final, al anumitor liste care se fac la cârciumă. Sala l-a ascultat, uneori l-a apostrofat, uneori a fost cuminte și, altfel nici nu se putea, Geoană a simțit nevoia să-i dea o lecție de maniere lui „Sorin”, pentru că, orice ar fi, în PSD „rămânem colegi, prieteni și oameni de onoare”.
Uneori din stricatul petrecerii se poate naște și o apoteoză. Care nu putea fi decât a lui Ion Iliescu, singurul care a fost votat prin ridicare de mână, în aplauze și scandări și care, în obișnuita sa cuvântare ca la catedră, a spus cam răstit că nu vrea să stea ca bibelou într-o vitrină.
În vorbe, adunarea PSD-ului a fost liniară și aproape liniară a fost și în fapte. Singura abatere notabilă de la normă s-a numit Titus Corlățean. Care s-a ales secretar general, ”la mustață” de Mitrea. Corlățean s-a declarat drept un „tip ambițios”, care vrea să fie „garantul normalității” în partid.
În versiune neidealizată, adevărul este că Titus Corlățean a început prin a fi una dinte descoperirile lui Adrian Năstase. Pe care îl imita cu atâta sârguință, încât dobândise infexiunile vocii și frazarea mentorului său. Că metamorfoza a fost incompletă, o dovedește nu atașamentul față de deputatul Năstase, ci fidelitatea lui Corlățean față de pantofii malagambiști, cu vârful ascuțit și cravatele ieftine. Ironie, unul dintre vorbitorii mai din coada listei congresului, Marian Sârbu, a spus, la un moment dat, că Geoană este „vedeta incontestabilă a generației Adrian Năstase”. Logic, rezultă că partidul este condus acum de doi urmași, aparent diferiți – în mod sigur la pantofi și cravate – ai fostului premier.
Congresul s-a încheiat. S-au ales o grămadă de vicepreședinți, cât să satisfacă cele mai multe umori. Rosturile lor precise vor fi definite peste o lună de zile, pentru că Ion Iliescu a ridicat obiecții asupra fișelor de post, unor afilieri și suprapuneri de atribuții. Deci modificările de statut au rămas puțin în aer. Cum era de așteptat, Mircea Geoană s-a reales, la o diferență grăitoare de voturi, suficientă pentru siguranță și exorcizarea angoaselor personale. Partidul poate spera că, o vreme, va intra o într-o zodie liniștită, populată de onestitate, camaraderie, onoare, fericire. Cel puțin, cât durează anestezia cu endorfină, administrată în 10 decembrie.