PARTE DE CARTE

A mai înflorit o grădiniță-n București…” – se cânta cu foc prin anii ’50, când rănile războiului erau „pansate” cu straturi de panseluțe, vâzdoage și cârciumărese. Dacă textierii noștri de muzică ușoară ar fi capabili să privească în jur cu ochiul adevăratei înzestrări artistice, versificând și altceva decât eternul „Te iubesc pe tine / cu tot ce am în mine”, le-ar sta la îndemână o temă la fel de actuală ca aceea a grădinițelor de pe vremuri: „A mai dispărut / o librărie în oraș…” La Iași, unica librărie din Copou (cartierul „Junimii”!) a fost preschimbată în magazin de scaune și noptiere. (Cinematograful aceluiași cartier este, acum, crâșmă.) De curând, am văzut cu tristețe că și marea librărie din centru, „Mihai Eminescu” a fost evacuată, în locul ei urmând să ființeze, probabil, cine știe ce magazin de brice și carice. În căutarea unei explicații ajungi neîndoielnic la invocarea legilor economiei de piață și la raportul cerere-ofertă, așa că răspunsul vine de la sine: dacă nu se vinde carte, la ce bun atâtea librării? Dar dacă nu se prea vinde cartea (ceea ce-i adevărat!) drept pentru care se desființează librăriile, cum de raportează marile edituri o creștere a cifrei de afaceri cu 20% în 2006? Culmea paradoxului! N-am întâlnit nicăieri pusă această întrebare de logică elementară: când articolul nu se vinde, de ce-i crești producția? Îți permiți să-l produci pe stoc, ca pe vremea lui Ceașcă? Ceva nu-i în regulă, ori cu raportările editoriale, ori cu starea de fapt a comerțului cu cartea! Să le luăm pe rând. Statisticile europene arată că în Ungaria, țară cu o populație de două ori mai mică decât aceea a României, se vinde (sau, dacă vreți, se cumpără) de 4 (patru!) ori mai multă carte decât la noi! Suma afectată achiziționării de cărți în bugetul românului este de zeci de ori mai mică decât aceea alocată de englez, francez, ba chiar și de rus! Și atunci de ce tocmai la noi acea creștere de 20%? Fiindcă raportările au în vedere cantități totale și nediferențiate pe genuri, în care atât ideea de valoare, cât și aceea de politică culturală statală nu intră în ecuație. Cea mai vândută carte în România post-revoluționară n-a fost un roman de Dostoievski, ori Paler, ori Cărtărescu, ci „Codul bunelor maniere”, de Aurelia Marinescu. Opera în chestie, apărută la „Humanitas”, a avut, până acum, 15 tiraje și s-a vândut în peste 160.000 de exemplare! Nu-i contestăm utilitatea. Desigur, n-au cumpărat-o suporterii dinamoviști, nici băieții de băieți, dar cifrele sunt cifre și pare oricum ciudat să fie cea mai vândută carte românească un manual de dat bună ziua și de-nvățat „la gât cravatei cum să-i lege nodul.” Nu de alta, dar intrăm în Europa cu papionul arborat impecabil și cu pantalonii rupți în fund… Capul de afiș, și-n librării și pe tarabe, l-a ținut, o vreme, Dan Brown, cu „Codul lui Da Vinci”, după care a urmat, tot la modul industrios, seria de ghiduri în care se urmăreau traseele (devenite turistice) aceluiași Brown… După cum se vede, raportările statistice operează adunând mere domnești cu pere pădurețe, perje cu portocale și năut cu păstârnac, rezultând un „total verdețuri” inexpresiv și fals: nu interesează numai câtă carte se tipărește, ci și ce carte trimitem în librării. Răspunsul e previzibil: ce cere piața. De aici încolo s-ar cuveni să intre în discuție rolul formator pe care, cinstit vorbind, nu și-l asumă cu adevărat și cu bună credință mai nimeni – deși doar cu banii cheltuiți pe sumedenia de festivaluri, simpozioane și concursuri s-ar putea susține barem o emisiune realmente atractivă, scoasă din plictisul rutinier, dedicată zilnic cărții la Televiziunea publică. Se tipărește mult, flagrant inegal, sistemul național de difuzare a fost complet distrus, informarea în domeniu e sublimă, dar… și ceea ce ține de moralitatea unei culturi, adică etica actului critic, cu rol hotărâtor în destinul cărții, e tot în suferință: promovarea și susținerea se întemeiază prea ades pe criterii extra-literare.
Voi reveni.