Parohia – trambulină către cer sau cel mai sigur loc de pe pământ

În urmă cu aproximativ doi ani am scris o serie de articole în care vorbeam despre cât este de important ca oamenii dintr-o parohie să se cunoască, să aibă relații vii unul cu altul, să fie o familie. Acum revin și nu spun doar că este important ca oamenii dintr-o parohie să fie o familie, ci că este imperios necesar ca enoriașii unei parohii să fie cu adevărat o familie! Este unica noastră șansă (a mirenilor) de salvare de duhul lumesc și de toate influențele sale care ucid în noi orice formă de sensibilitate față de durerea (de orice fel) a aproapelui. Iar cel mai de aproape al nostru este omul pe care-l întâlnim duminică de duminică la biserica la care mergem.
De curând, un om care afirmă că simte că face parte cu adevărat dintr-o parohie, în sensul că el însuși e asumat de către ceilalți din parohie, dar care, la rândul lui, și el se roagă pentru toți ceilalți și se ostenește să-și asume cugetul parohiei, mi-a povestit o situație din viața lui prin care s-a încredințat că a face parte dintr-o parohie nu e doar un moft, nu e doar „pentru că așa e bine”, „pentru că așa trebuie”, „pentru că așa dă bine”, ci că a face parte dintr-o parohie vie e șansa noastră de a supraviețui duhovnicește. A supraviețui, și în sensul clasic de a trăi ca urmare a unui „cataclism” duhovnicesc, dar mai ales a supra-viețui, în sensul de a ne ridica deasupra modului actual de viață care tinde să ne împământenească cu totul.
Omul acesta mi-a povestit cum totul a început prin faptul că a primit gânduri, mai întâi asupra unor frați din parohie, iar mai apoi asupra întregii lucrări a parohiei. Treptat, treptat, nespovedind aceste gânduri aducătoare de dezbinare, s-a îndepărtat mult de cugetul parohiei până acolo încât, prin felul său pătimaș de a se raporta la toată lucrarea acesteia, s-a autoexclus din parohie și în scurt timp a căzut într-un păcat destul de greu (ca urmare a judecării, ca urmare a lui „eu știu mai bine, nu așa se face”). Dar mărturia lui este că la pământ fiind, și cu o dorință aproape demonică de a se afunda și mai mult în adâncurile păcatului, a simțit o putere ce îi era exterioară care pur și simplu nu-l lăsa să meargă mai departe. Era pe marginea prăpastiei și simțea cum o mână nevăzută îl ținea să nu cadă. Iar această „mână”, îmi spunea el, nu era decât rugăciunea fraților săi din parohie. Iar urmarea e cu final fericit: omul și-a conștientizat căderea, s-a pocăit pentru ea, s-a spovedit și astfel a reintrat în duhul parohiei. Un om care acum numește parohia ca fiind cel mai sigur loc de pe pământ.
O astfel de afirmație ar putea părea deplasată. Și pe bună dreptate, într-o lume în care parohia este văzută, și, din păcate, de cele mai multe ori, chiar trăită ca un simplu furnizor de servicii religioase. „Viața în care învățăm să trăim e una artificială și falsificată și de aceea nu poate fi numită creștină. E o stare ambiguă, din care izvorăște toată nenorocirea noastră, în orice latură a vieții noastre individuale și sociale. Chiar și nenorocirea organismului «bisericesc», în dimensiunea lui umană, întrucât parohiile noastre se amestecă cu lumea, copiază metodele ei și aplică soluțiile ei”, spune părintele Gheorghios Metallinos. De aceea cred că este necesar să ne concentrăm toată atenția și strădania nu pe „reîncreștinarea”, „reevanghelizarea”, „înduhovnicirea” contextului social, în interiorul căruia se află parohia, ci pe „reîncreștinarea”, „reevanghelizarea”, „înduhovnicirea” vieții parohiale. Desigur, aceasta nu se poate realiza în mod exterior, ci numai plecând de la persoană, adică fiecare plecând de la înnoirea vieții sale. Adevărata schimbare nu vine din afară, prin norme, legi, principii, ci din interior, prin primenirea sufletului, printr-o viață de pocăință și curățire de patimi, de continuă întoarcere și căutare a lui Dumnezeu, a sălășluirii harului Său în suflet. Este de maximă urgență strădania continuă ca parohia să redevină spațiu de tămăduire prin asceză, păzire a poruncilor și îndumnezeire.
(Vlad Botez, sursa: Doxologia)