Parohia: comunitate liturgică și misionară

Cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos, „unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și eu, în mijlocul lor” (Matei 18,20) descrie comunitatea de credincioși ca un fruct al cărui miez este Hristos. „Adunarea” în numele Lui înseamnă, pe de o parte, că El este originea acestui fruct, că El adună și face să crească în jurul său un corp de oameni uniți prin și pentru credința în Hristos, iar, pe de altă parte, prezența Sa este reală și se manifestă într-un mod propriu în acest context.
Sfântul Apostol Pavel scrie în Epistola către Romani „îmbrățișați pe Priscila și Acvila, împreună-lucrători cu mine (…) și Biserica din casa lor” (16, 3,5), asemenea în Epistola către Coloseni: „îmbrățișați pe frații din Laodiceea și pe Nimfas și Biserica din casa lui” și în multe alte locuri despre Biserici locale, între care stabilește o relație fraterna, de comuniune, ca și între credincioșii adunați, individual, în numele Domnului. Mesajul apostolului este același: „îmbrățișați-vă unii pe alții cu sărutare sfântă. Vă îmbrățișează pe voi toate Bisericile lui Hristos” (Romani 16,16). În Faptele Apostolilor citim despre semnele principale ale comunității creștine, numită „Biserică”: adunarea în prima zi a săptămânii (Duminica) pentru „frângerea pâinii” și ascultarea propovăduirii apostolului lui Hristos, fie direct (FA 20,7), fie prin citirea epistolelor sale (Coloseni 4,16).
Pe aceste baze a luat ființă parohia, comunitatea mică în care este exprimată comuniunea credincioșilor în Hristos, ca Biserică. Mitropolitul Emilianos Timiadis spunea: „Unitatea este poate însușirea de bază a parohiei, toate celelalte caracteristici avându-și originea în ea. Unitatea parohiei decurge din unitatea dumnezeirii și oglindește cel mai bine imaginea divină în unitatea ei. De asemenea, această unitate semnifică unirea lui Dumnezeu cu umanitatea în activitatea sfințitoare și mântuitoare a lui Hristos” (Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire. Noțiuni și orientări pentru teologia și practica pastorală, Editura Sofia, București, 2001, p. 65).
Parohia Parohia este, în primul rând, o comunitate liturgică, trăind în jurul Sfintei Euharistii. „Liturghia nu este o activitate oarecare a Bisericii, una printre celelalte taine și ierurgii. Ea este mai mult decât manifestarea cultică a unei comunități creștine: este structura de comuniune, de integrare și de creștere a trupului tainic al Domnului. Caracterul ei unic stă în aceea că aici Hristos Se dă total, prin unirea cuvântului și Tainei, adică a puterii cuvântului și puterii trupului Său, prin prefacerea elementelor euharistice” (Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, EIBMBOR, p.312).
Sfânta Liturghie Participarea la Sfânta Liturghie de duminica și din sărbători este pentru membrii parohiei manifestarea conștientă a legăturii lor nemijlocite cu Hristos, dar și a unității lor în Hristos, unii cu alții. Slujirea liturgică aparține fiecăruia dintre cei care participă, împreună cu preotul lor, la săvârșirea Sfintelor Taine, la aducerea jertfei de rugăciune și la primirea darurilor duhovnicești revărsate de Dumnezeu asupra Bisericii, închinându-se pe ei înșiși și unii pe alții lui Dumnezeu, membrii parohiei sunt părtași, în fiecare slujbă, lucrării mântuitoare a lui Hristos, iar prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului primesc, în jertfa unică a Mântuitorului, izbăvirea de păcat și sămânța învierii și vieții veșnice în trupurile lor.
Euharistia Sfânta Euharistie este Taina centrală, în jurul căreia viețuiește comunitatea credincioșilor, dar în legătură cu ea se află toate celelalte Sfinte Taine, iar participarea credincioșilor la acestea, nu numai ca primitori direcți, dar și ca adunare este la fel de importantă. Pe bună dreptate Alexander Schmemann definea Euharistia ca „marea bucurie” din care s-au dezvoltat și au dobândit sens toate celelalte în creștinism. Semnificația acestei bucurii trebuie să fie redobândită de către toți creștinii, după cuvântul „Intră întru bucuria Domnului tău ” (Matei, 25, 21) și întru aceasta să rămână și să trăiască veșnic (Pr. Prof. Alexander Schmemann, Pentru viața lumii Sacramentele și Ortodoxia, tradusă. Pr. Prof. Aurel Jivi, E.LB.M.B.O.R., București, 2001, p. 25).
Botezul Taina Sfântului Botez, împreună cu Taina Mirungerii și Sfintei împărtășanii administrate unui nou membru al Bisericii sunt o sărbătoare pentru câțiva apropiați, dar aceasta înseamnă că au devenit, din nefericire, mai mult un eveniment privat, de familie. De asemenea la Taina Cununiei sunt prezenți de obicei numai invitații, aceiași care vor participa la festinul ce urmează după slujba bisericeasca. Aceasta situație, deși generalizată, este anormală pentru viața spirituală a parohiei.
Botezarea unui nou membru al Bisericii este nu numai o naștere din nou pentru el, dar o sărbătoare pentru Biserică, reprezentată de parohie. Lipsa parohiei în jurul unui neofit este ca și cum mama ar lipsi simbolic – la nașterea propriului prunc. Aceasta nu diminuează în nici un fel puterea Tainei și nici nu umbrește minunea îmbrăcării în Hristos a omului renăscut „din apa și din Duh”, dar slăbește conștiința de sine a parohiei și lasă să se instaleze nepăsarea între membrii ei. Mai mult, se dezvoltă în acest fel concepția greșită ca participarea la viața bisericii este o problemă privată a membrilor ei și în acest fel Sfintele Taine (ale Bisericii!) sunt înțelese într-un mod egoist, care lucrează exact împotriva menirii lor, de a realiza comuniunea, atât a oamenilor cu Dumnezeu, cât și a oamenilor între ei, prin integrarea lor în Trupul lui Hristos.
Sărăcia. Marginalizarea. Accentul pus des în predică asupra Sfintelor Taine de inițiere, mai multă importanță acordată anunțării și pregătirii unui botez în parohie, o cateheză generoasă, duhovnicească, asupra Sfintelor Taine, ar ajuta poate că în jurul unui neofit parohia să se strângă cu mai multă dragoste și să privească mai responsabil viața sa în Hristos. Poate că în acest fel în comunitățile în care trăim vor rămâne mai puțini oameni nebotezați din cauza sărăciei și marginalizării, și mai mulți copii vor gânguri în naosul bisericii, în loc să vină doar până la poartă pentru a cerși un bănuț sau o bucată de pâine. În aceste vremuri, când, din păcate, se mai nasc atât de puțini copii, mai mult ca niciodată parohia trebuie să-și îmbrățișeze și să-și strângă fiii la piept, purtând cu nădejde grija creșterii lor trupești și sufletești, denunțând în acest fel păcatele care amenință viața. (Ambrozie SINAITUL- Episcop-vicar patriarhal)