Părintele Irinarh Roset din Muntele Tabor și previziunile făcute cu darul înainte-vederii

Cuviosul Părinte Irinarh Roset primise de la Dumnezeu și darul înainte-vederii, încă pe când se nevoia în pustiul Nechit din Munții Neamțului. După mărturia ucenicului său, ierodiaconul Nectarie Banul, el a prezis mai înainte cu trei ani că Mitropolitul Veniamin va lăsa scaunul și se va liniști la o mănăstire, după cum s-a împlinit. El a prezis pentru Chiril Patriarhul Ierusalimului că îl vor scoate călugării din scaun și s-a împlinit întocmai.
A mai prezis pentru un monah critean, anume Nifon, că se va face arhiereu în Nazaret și s-a împlinit. El a spus cu trei ani mai înainte și pentru tulburarea ce s-a făcut în Munții Liban și în Damasc, care, de asemenea, s-a împlinit. Cu patru ani înainte a văzut biserica românească de pe Tabor terminată, iar cu doi ani înainte de a se săvârși a prevestit că ucenicul său va termina biserica începută de el, că va fi făcut arhimandrit și stareț în locul său și că îi va scrie viața.
Toate aceste prevestiri ale Cuviosului Irinarh s-au împlinit întocmai la vremea lor.
Începând construcția bisericii peMuntele Tabor, arhimandritul Irinarh Roset n-a avut bucuria s-o vadă terminată. În toamna anului 1859, când zidăria era pe la jumătate, s-au isprăvit banii adunați și piatra pentru zid. Tot atunci a venit ordin de la autorități să oprească lucrarea, până va obține firman de la Constantinopol. Astfel, bătrânul, simțindu-și sfârșitul apropiat, aștepta cu bucurie slobozirea din legăturile trupului.
Pe când Cuviosul Irinarh era bolnav, s-a apropiat ucenicul de el și l-a întrebat, plângând:
‒ Cinstite părinte, dacă te vei duce din viața aceasta, ce să fac eu? Nu voi putea ședea singur fără de sfinția ta în pustia aceasta.
‒ Dar ce socotești să faci?, i-a zis bătrânul.
‒ Socotesc să mă duc la Sfântul Munte sau în patria noastră, la mănăstire.
‒ Fiule, eu te sfătuiesc să nu lași acest Sfânt Munte, că Însuși Hristos l-a sfințit, arătându-și din parte puterea și lumina dumnezeirii Sale. Să nu socotești că am venit noi de voia noastră aici. Ci El ne-a trimis, și pe mine și pe tine, că așa a binevoit ca prin noi, străinii și săracii, să-și arate dumnezeiasca Sa putere, să zidească sfânta Sa biserică și mănăstire pe Tabor și să le aducă la starea lor cea dintâi.
‒ Cinstite părinte, eu nu am darul sfinției tale. Sfinția ta ai avut dar de la Dumnezeu, că te iubeau și te respectau creștinii, iar arabii se înfricoșau și se temeau să-ți facă rău, văzând minunile pe care le făcea Dumnezeu prin sfinția ta.
‒ Fiule, minunile le-a făcut Dumnezeu nu pentru mine, că eu sunt om păcătos, ci pentru acest loc sfânt al Său, ca să astupe gurile păgânilor și să-i înfricoșeze să nu ne supere, ci să ne lase în pace să lucrăm în via Lui.
După aceste scurte cuvinte, limba Cuviosului Irinarh a încetat să mai grăiască. Mai trăind puține ceasuri, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, la 26 decembrie 1859.
Spunea ierodiaconul Nectarie că, îndată ce a răposat starețul, s-a auzit vestea aceasta peste tot. Atunci credincioșii din Nazaret și Cana Galileii, fiii săi duhovnicești de prin sate, bărbați și femei, alergau pe Muntele Tabor să sărute moaștele Cuviosului Irinarh și să ia ultima binecuvântare.
Spunea iarăși că la prohodirea arhimandritului Irinarh a venit Mitropolitul Nazaretului, cu preoți și mult popor din Galileea. Iar când să-l îngroape, unii rupeau, (pentru păstrare) din evlavie, bucăți mici din rasa bunului lor sfetnic, stareț și părinte. Apoi a fost îngropat în biserica ctitorită de el.
Aceasta este viața și acestea sunt câteva din faptele Cuviosului Arhimandrit Irinarh Roset din Muntele Tabor.
Preacuvioase Părinte Irinarh, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 404-406, Doxologia.ro)