Paradoxuri britanice și românești

Nu m-am mirat foarte tare ieri, când am citit știrea conform căreia drepturile de televizare a meciurilor din Premier League pe următorii trei ani s-au achiziționat pentru ceva… miliarde de euro! Prin comparație, ăla care achiziționase aceleași drepturi, dar pentru prima divizie din România, e în faliment (e drept, nedeclarat, că mai toate din țara asta prost făcută!), ceea ce de asemenea nu e de mirare. Iar dacă tot s-a hotărât să le cedeze concurenței, s-a ajuns, paradoxal, că în prima etapă, pe 20 februarie, meciul de deschidere a balului, să fie transmis live de… trei televiziuni!!! Cele trei semne de mirare revin câte unul pentru fiecare din ele: Look, Dolce și Digi. Ei bine, meciul ăsta la care e înghesuiala de televiziuni, păstrând proporțiile, ca la Superbowl sau Real – Barca, este Viitorul – CSMS Iași! Păi cum dracu’ să nu dai faliment!? Revenind în Anglia, am văzut alaltăseară meciul cu numărul 701 al lui Steven Gerrard la Liverpool, echipă pe care a slujit-o (dar la ce nivel!) întreaga lui viață. Faptul că acum, când are aproape 34 de ani (pe care îi va împlini pe 30 mai), Liverpool îl gonește tocmai în SUA, îmi reamintește de o chestie similară: plecarea lui Raul de la Real Madrid, după care lui Real i-au trebuit ani buni până să reînceapă să conteze acasă și în Europa. Ideea e că nu-i de joacă cu simbolurile, iar Stevie G. este chiar mai mult decât atât, este însăși viața acestei echipe. Tot alaltăieri, în meciul cu Tottenham, în care, desigur, Stevie G. a marcat din penalty, noul superstar (de fapt deja învechit la Liverpool), Balotelli, a reușit să înscrie golul victoriei, cel de 3- 2. A fost primul său gol acolo, deși e aproape jumătate de an de când a fost achiziționat. Mă gândesc că pe ăsta Liverpool l-ar fi putut vinde la fel de bine în SUA (că ăia-s suficient de fraieri!), iar cu banii luați să-i fi triplat lui Gerrard salariul. Cu siguranță că ar fi ieșit în câștig! Pare paradoxal, dar zău că nu e.