Parabola samarineanului sau cum să te faci aproapele celuilalt!

Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv) Luca 10, 25-37
„În vremea aceea a venit la Iisus un învățător de lege, ispitindu-L și zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citești în ea? Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți”. Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta și vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptățească pe sine, a zis către Iisus: Și cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc, venind și văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțând doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da. Deci, care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Și Iisus i-a zis: Mergi și fă și tu asemenea.”
Parohia „Sfintele Femei Mironosițe” – Modena, Italia
Mila este o lege interioară și o cale către plinătate. Înaintea Postului Nașterii Domnului, Biserica a așezat două parabole în opoziție: Parabola samarineanului milostiv și cea a bogatului nemilostiv, ambele vorbindu-ne despre drama omului căzut. Dacă prima ne vorbește despre „cel căzut între tâlhari…”, cea de a doua scoate în evidență un alt fel de cădere. Și pentru unii, și pentru alții, Postul Crăciunului deschide perspectiva restauratoare prin înomenirea Cuvântului.
Parabola samarineanului milostiv ne oferă astăzi o lecție de sensibilitate și gingășie față de cel care se află în necaz. Parabola ne învață nu atât ce trebuie să facem, ci, mai ales, cum, deoarece este necesar să ținem permanent seamă de demnitatea „celui căzut”, purtând grijă a nu o vătăma și mai mult!
Să nu-L ispitim pe Hristos!
Dialogul dintre Hristos și învățătorul de Lege este fantastic, însă în defavoarea celui de-al doilea. Voind să-și demonstreze, parcă, superioritatea în învățătură, acesta Îl „ispitește” pe Domnul cu întrebarea: „Ce să fac…?” Evident, întrebarea a fost foarte bună, dar intenția nu a fost la fel de bună. Hristos – Dătătorul Legii, intuindu-i viclenia, nu-i intră în joc, ci folosește o stratagemă (tehnica întrebării) și îi răspunde printr-o întrebare. Răspunsul foarte prompt, prin combinarea mai multor texte din Vechiul Testament, demonstrează că reprezentantul Legii era un om foarte bine pregătit și tocmai acum vine răspunsul-sentință al lui Hristos: „Drept ai răspuns; fă aceasta și vei trăi”. Învățătorul, văzându-se „umilit” în fața propriilor credincioși și căutând o „justificare” sau dorind „să se îndreptățească pe sine”, continuă cu o nouă întrebare despre „aproapele”. Hristos, răspunzând, rostește în mod magistral Parabola samarineanului milostiv!
Părintele Nicolae Steinhardt spunea că Domnul a venit să ne mântuiască și să ne scandalizeze! Și în pericopa de față Domnul scandalizează. Adresându-se iudeilor, pune împreună doi termeni (samarinean și milă), care, în accepțiunea poporului ales, nu-și puteau avea locul unul lângă altul! Domnul nu se sfiește să îi folosească împreună, dorind, pe de o parte, să demonteze această predispoziție a semenilor spre desconsiderare și intoleranță și să transmită mesajul iubirii universale (Hristos nu are pe nimeni de pierdut!).
Cea mai mare poruncă din lege (scripturistic și patristic)
Textul din Deuteronom: „…Să iubești și să-I slujești Domnului Dumnezeului tău din toată inima ta și din tot sufletul tău” (10, 12), combinat cu textul din Levitic: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (19, 18), oferă răspunsul la această problemă! Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că acela care iubește pe Dumnezeu nu poate să nu iubească pe tot omul ca pe sine însuși, deși nu are plăcere de patimile celor care nu s-au curățit încă. De aceea, când vede întoarcerea și îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare și negrăită (Cele patru sute capete despre dragoste – 1, 13).
„Cercetează Scripturile – spune Sfântul Talasie Libianul – și vei afla poruncile; și fă cele zise și te vei izbăvi de patimi!” (Despre dragoste, înfrânare și petrecerea cea după minte – IV, 1).
Despre ce fel de împlinire a poruncilor vorbim? Împlinire rece, mecanică? Oare nu reprezintă aceasta o împlinire fără adâncurile credinței și înălțimile dragostei, o împlinire exterioară, care nu implică participarea umană integrală, ci doar „bifarea” unor sarcini încredințate? Mântuitorul mustră felul acesta de „împlinire”, spunând: „Ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel” (Lc. 6, 31-33) sau: „Fățarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, când a zis: Norodul acesta se apropie de Mine cu gura și Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Mt. 15, 7-9). El subliniază fățărnicia celor care „dădeau zeciuiala din izmă, mărar și chimen… strecurând țânțarul și înghițind cămila, neglijând cele mai importante lucruri din lege, și anume dreptatea, mila și credincioșia!” (Mt. 23, 23-24). Iată cum fapta și credința se completează una pe alta, „căci precum uneltele fără meșter și meșterul fără unelte nu pot face nimic, așa și credința fără împlinirea poruncilor și nici împlinirea poruncilor fără credință nu ne poate înnoi și plăsmui din nou, făcându-ne din vechi – noi”, spunea Sf. Simeon Noul Teolog (Cuvântări morale – 1, 11).
Domnul ne îndeamnă să extindem fapta iubirii la tot omul, deoarece „tot adamul” este „aproapele” căruia ești chemat să i te faci „aproape”. „Deci se cuvine să facem bine tuturor, dar mai ales celor care nu pot să întoarcă”, învață Sf. Teodor al Edesei (Una sută capete folositoare, 85).
Nepăsarea sau „cum să treci pe alături“
Nepăsarea își caută și își găsește permanent argumente în favoarea ei! Textul evanghelic spune că preotul și levitul „coborau” (de la Ierusalim, de la slujirea la Templu) și, evident, se poate argumenta în favoarea lor cu prescripția Legii. Dar oare Legea este mai mare decât dragostea?
Formalismul, legalismul, ritualismul, cazuismul preotului și levitului au devansat mila și iubirea. Ne așteptam să fie diferit, nu? Însă slujitorii Templului, slujitorii lui Dumnezeu, au ținut cont mai mult de prescripția Legii, de normă, uitând, de fapt, principala lor chemare și… „au trecut pe alături”! Au lăsat în grija altcuiva (a samarineanului, în cazul nostru) sarcina de a ne preda lecția iubirii aproapelui. Preotul și levitul nu s-au aplecat asupra „celui căzut între tâlhari”, „ca să nu se spurce”. Nici iudeii nu au intrat în pretoriu „ca să nu se spurce” (In. 18, 28), dar nu s-au sfiit să-L ucidă pe Hristos!
Sfinții Varsanufie și Ioan scriau că moleșeala, nepăsarea și iubirea de trup nu ne lasă să răsuflăm (Scrisori duhovnicești – 149), fiind împiedicați (la lucrarea binelui) de multitudinea patimilor necurate care pun stăpânire pe suflet (Sf. Talasie Libianul, Despre dragoste … III, 63).
Dragostea ca legătură a desăvârșirii
Credința este un bun lăuntric, afirmă Sf. Teodor al Edesei. Ea naște în noi frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu ne învață păzirea poruncilor, care se numește făptuire. Iar din făptuire odrăslește cinstita nepătimire. Iar rodul nepătimirii este iubirea, care e plinirea tuturor poruncilor (Una sută capete foarte folositoare – 4).
Mesajul central al Evangheliei lui Hristos îl constituie iubirea și, ca derivat al acesteia, mila! Astfel, propunând o viziune nouă asupra unui Dumnezeu milostiv, blând, iertător, binevoitor, într-un cuvânt, iubitor, Hristos părăsește calea sacrificială a Torei, care, pentru împăcarea cu Dumnezeu, presupunea aducerea de (costisitoare!) jertfe sângeroase la Templul din Ierusalim.
Scriptura nu ne spune nimic despre felul în care s-a retras învățătorul de lege, dar nu este foarte dificil să înțelegem că Hristos, cel puțin, l-ar fi tulburat (ex.: Tânărul bogat, Zaheu vameșul etc.).
A face aproapelui tău binele din toată inima înseamnă a-l iubi ca pe tine însuți și știm ce înseamnă a ne iubi pe noi înșine! Totuși, transferul acesta de iubire de la noi înșine la aproapele poate deveni o problemă și aceasta nu pentru că nu am fi capabili, ci pentru că, de cele mai multe ori, nu suntem dispuși să o facem. Să transformăm, așadar, egoismul în iubire mântuitoare, în virtute!
(Pr. Dr. Constantin Totolici , Ziarul Lumina)