Până când toate astea?

Toamnă. Cu nostalgii fără clorofilă. Cu aer care poartă mirosul câmpurilor. Cu dimineți reci și după-amieze care amintesc de vară. Cu gânduri care lasă urme adânci în orice lucru spre care îți îndrepți privirea.
Te-ai resemnat cu haosul din jur. Nu mai ai vreo speranță și nici nu mai vrei să te încarci cu tot ce se întâmplă în cotidian. Constați doar că banii cu care se construiește un monument mamut, cică pentru mântuirea neamului, ar ajunge pentru 20 de spitale. Dacă faci un referendum și întrebi, în mod sigur toată lumea e de acord. Ba mai mult, își dau și ultimii bani pentru asta. Preocupare exclusiv pentru viața de apoi, dar pentru cea de pe lumea asta niciun interes. Exact ce vezi în jur. Telefoane de zeci de milioane, dar 20 de lei pentru un spray și un săpun, nu există. Viață trăită pe net. Acolo protestăm. Acolo ne indignăm. Acolo dăm sfaturi și ne zugrăvim în personaje ideale. Sunt total năucit de faptul că netul a fost declarat spațiu public. Bine că vă suflați mucii pe trotuar. Bine că umblați cu câini care își fac nevoile peste tot. Bine că aruncați gunoaie pe oriunde. Și pentru astea nu luați amendă. Și nu e nimeni interesat să vă tragă la răspundere. Dar cum postezi ceva cu limbaj mai dur sau îi spui unuia în mediul virtual că e bou, cum se autosesizează tot felul și plătești de te ia naiba. Total de acord. Nu poți înjura ca un birjar pe toată lumea. Doar că nu e aceeași atenție și în lumea reală.
Vreau să ne mai gândim la ceva. Cu toată rațiunea și fără să fim înțeleși greșit. Am auzit o mulțime de păreri referitoare la diaspora. Un aspect mai puțin vorbit e următorul. Oamenii ăștia au plecat din țară pentru un trai mai bun. Evident. Au lucrat pe salarii conforme cu nivelul țărilor respective. Au acumulat venituri. Ce au făcut? Au venit și au cumpărat în țară de toate. De la apartamente până la materiale de construcții. Ce s-a întâmplat? Au crescut prețurile. Cei care au rămas în țară au fost cei mai afectați. Că nu poți concura cu salariul minim sau mediu pe economia din România cu prețurile pe care le impun cei care au de unde da. Ești nevoit să găsești soluții, să te îndatorezi pentru a face față unor prețuri crescute. E un aspect pe care nu-l discută mulți. Așa că nu știu cât bine ne fac cei care sunt plecați. Cu toată dragostea și respectul pe care le am pentru ei spun astea.
În urbea noastră care se vrea oraș nu se întâmplă mare lucru. Mi-au atras atenția câinii care sunt în cartierul Georrge Enescu. Pe lângă o pizzerie. O întreagă haită. Este unul mare. Maro. Foarte bine dezvoltat. E șeful haitei. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă epidemia asta de câini, cam 7 la număr, ar prinde un copil. Sau un bătrân care abia merge. Atunci să vezi război cu toate zgripțuroaicele care îi hrănesc, nerespectând legea. Deh, ăștia nu sunt virtuali. Ăștia te pot schilodi pe viață. Dar, nah, asta e grija și atenția pe care o primim din partea celor care știu să se autosesizeze și să își amintească de fiecare cetățean doar atunci când întârzie cu birul. Cine știe? Poate sunt lăsați intenționat acolo. Dacă ești mai tânăr, te forțează să practici atletismul și sigur stabilești recorduri olimpice când ai pe urme colți care abia așteaptă să te composteze. Dacă ești în vârstă, oricum nu contezi, deci stai naibii în casă! Străzile sunt periculoase. Ce să cauți pe afară? Asta o fi explicația pentru indiferența autorităților? Probabil au grijă de cetățeni într-un mod atât de subtil încât e nevoie de multă concentrare și atenție pentru a-l percepe. Minunată urbe. Minunați oameni. Fără apă caldă acum. Cu căpușe, purici, câini, mizerie. Să mai vorbim de tuberculoză, râie, rujeola care ne bagă în mormânt copiii din cauza unor criminali școliți pe net sau la coafor, obezitate morbidă infantilă, diabet, cancer și alte asemenea năpaste. Chestiuni care ar putea fi eradicate unele, gestionate eficient altele. Cum asta? Prin educație. Cuvânt care lipsește din vocabularul unei largi categorii de populație.
Gânduri de toamnă. Gânduri la o țară care bate la porțile Europei mereu din ipostaza de slugă. Gânduri la o țară pe care o menținem așa cum ne place să trăim. Gânduri la o țară de ale cărei resurse ne batem joc. De la cele naturale până la inteligență. Gânduri la mentalități păguboase. Gânduri la lipsa drumurilor care să te ducă în locurile superbe pe care le avem, dar la care, din păcate, ajungem atât de greu. Gânduri la o țară care se menține în urma tuturor din lene, nepăsare, prostie și lipsă de viziune. Până când toate astea?