La interferența dintre pamflet și tabletă (I)
Cele mai multe pamflete ale sale au un caracter general, dar învelișul umoristic lipsit de orice răutate le apropie mult de tablete sau le încadrează în categoria pamfletelor „light”, ca să-l parafrazăm pe însuși Groșan din pamfletul citat cu Mihai-Răzvan Ungureanu.
„Tema toaletei”, dac-o putem numi așa, semnalată în publicistica multor autori români, este prezentă și la Groșan, fiind tratată de o manieră simpatică, fără a patina spre registrul obscen, ceea ce constituie o performanță în sine.
Începutul e clasic pentru marca autorului: zăbovind asupra unei știri apărute într-un tabloid britanic, Ioan Groșan citează mărturisirea, ușor scabroasă dar cu o incontestabilă valoare civică, a primarului Londrei, Ken Livingstone, care declară nonșalant că n-a tras apa la toaleta proprie timp de 15 luni: „Având în vedere că a fost vorba doar de urină, nu mi s-a părut necesar” .
Cum am spus, gestul edilului are o înaltă semnificație cetățenească, el constituind pentru locuitorii Londrei un exemplu menit să-i îndemne la economisirea apei. Dar precizarea e tardivă. Pietricica e deja în praștia scriitorului, pregătită să spargă ferestrele de la etajul întâi al pudibonderiei noastre de fațadă: „Dar așa ceva avem și noi aici, în România!”, exclamă el, afișând o fericire poznașă, fiindcă nu-i de colea să ne putem compara toaletele cu cele ale unei țări cu vechi tradiții în salubritate, cum este Marea Britanie. Ne putem compara toaletele, deși motivele pentru care noi nu tragem apa sunt ușor diferite de ale britanicilor: „Mii, sute de mii, chiar milioane de români nu trag apa după ei, nu fiindcă nu vor, ci fiindcă n-o au.” Altfel spus, ei își menajează canalizarea, în timp ce noi – mai ales în mediul rural – nici n-o avem.
Faptul că această situație e prezentă în ajunul integrării în Uniunea Europeană nu-i unul care să ne umiliească, de vreme ce și englezii procedează aidoma, prin personalități dintre cele mai respectabile ale societății. În problema toaletelor, ne descurcăm și noi cum putem: „în dosul casei, în dosul șurii, în fundul grădinii sau, uneori, în sânul generoasei noastre naturi carpato-danubiano-pontice. Ca să nu mai vorbesc de latrinele din spatele căminelor culturale în paragină sau al bufetelor non-stop, adevărați poli socializanți ai vieții sătești de seară și de noapte.”
Ar fi întrunite așadar suficiente motive să se întrevadă o apocalipsă dejectivă, dar natura a fost întotdeauna aliata de nădejde a românului, iar Groșan ține să amintească acest lucru. Acolo unde românii își lasă urmele, vine pe urmă și spală rețeaua de ape curgătoare: ”Noroc, din când în când, cu Dunărea și, în general cu întregul nostru bazin hidrografic.”
În niciun cuvânt nu se simte vreo nuanță de răutate, nicăieri nu este demascat vreun vinovat, nimeni nu este găsit răspunzător și tras la răspundere. Un haz de necaz cald, uman, care-l apropie pe Ioan Groșan de A.P. Cehov ori de Hašek. El însuși, când povestește, pare un soldat Švejk, ceva mai instruit din punct de vedere intelectual.
