„Pamfletele light”, marcă înregistrată a lui Ioan Groșan

Ce-i lipsește lui Groșan pentru a fi un mare umorist
Cu toate aceste calități incontestabile ale stilului cu totul personal al lui Groșan, există totuși o hibă care-l coboară pe scriitor în ochii unui receptor cu sensibilitate și cu bun gust. Concret, ne referim la totala lui lipsă de compasiune pentru animalele domestice și pentru suferințele acestora la tăiere, carență care-l ține departe pe Groșan de categoria marilor umoriști ai lumii, de la Anton Cehov la Șalom Alehem și la Charles Dickens.
Neînțelegând și neacceptând noile norme de sacrificare a animalelor, norme impuse de Uniunea Europeană și devenite obligatorii odată cu integrarea României în marea frăție continentală, Groșan se revoltă: „Țăranul nu numai că trebuie cu gingășie, cu tandrețe și infinit tact, să imobilizeze să anestezieze și să ucidă porcul (mielul) fără a-i cauza vreo suferință, de parcă l-ar trece nu în cuptor sau la afumat, ci de-a dreptul în Nirvana…”
Autorul, neizbutind să-și escamoteze cruzimea, nu are cunoștință, sau poate că are cunoștință dar nu-i pasă, că la nivel planetar funcționează o „Declarație universală a drepturilor animalelor”, consfințind tratamentul civilizat de care trebuie să beneficieze necuvântătoarele. În acest document se notifică, la unul din primele puncte, ca sacrificare animalelor, atunci când se impune, să fie înfăptuită fără a le pricinui acestora suferință. Mai mult chiar, mai este stipulat ca animalul mort să fie tratat cu decență.
De astă dată, ironia sa este cu totul nepotrivită, semănând cu o cravată în culori țipătoare, purtată la o ceremonie funerară. Pentru că Uniunea Europeană i-a confiscat țăranului și dreptul de a înstrăina carnea animalui sacrificat, el trebuind „s-o consume numai și numai în cadrul gospodăriei”, consecințele devind tragice pentru Groșan: „Adio fete frumoase pe care le momeam acasă cu impecabila tobă…”
Tonul zeflemitor al lui Groșan se poate întoarce ușor întoarce împotriva lui. De bună seamă, cititorul are tot dreptul să se îndoiască de frumusețea unor fete care se pot lăsa ademenite în locuința unui bărbat nu cu șampanie, cu parfum Givenchy și mătăsuri fine, nici măcar cu icre negre, ci cu o banală bucată de tobă ardelenească de porc, generos usturoiată.
Finalul se înscrie în aceeași linie, lipsită de orice nuanță sentimentală, de minimă compasiune. Pentru că prețul pe care-l are individual de plătit îi pare covârșitor, prozatorul e gata pentru azil politic ori pentru altă formă de protest, excluzând desigur greva foamei: „Dacă numai așa putem intra în Europa, să mi se permită, măcar vreo doi ani, ca eu să rămân pe margine, în Maramureș.”
Punctul său de vedere nu-i cu nimic diferit de cel al unui țăran cu patru clase, care o ține numai pe-a lui, cu argumentul că acesta e obiceiul tăierii porcului și a mielului. Obicei moștenit din tată-n fiu, de la care nu concepe să se abată, indiferent care-s ordinele venite de la Uniunea Europeană.
E trist că un prozator care manifestă atâta înțelegere pentru personajele sale umane – unele situate cu mult sub limita infracționalului – nu arată niciun pic de înțelegere pentru animale.