Paisie Duhovnicul

Părintele Paisie Duhovnicul avea o mare experiență a vieții interioare; era un duhovnic al inimii, deoarece el se adresa în primul rând inimii și nu minții omului venit la spovedanie. Folosind puține cuvinte, reușea să ridice moralul oricui bătea la ușa chiliei sale.
În marea sa milă și dragoste față de toți, nu mustra niciodată cu asprime, nu ridica tonul. Își folosea cuvintele ca pe un medicament pus pe o rană deschisă și răscolea în profunzimea inimii pentru a scoate la suprafață lacrimile de căință, speranța și încrederea. Orice dialog cu el era harismatic. Nu-și speria semenii veniți la spovedanie cu flăcările și chinurile Iadului; îi copleșea cu iubirea sa și încrederea în iertarea păcatelor, atrăgând sufletele cu frumusețea Raiului, spre care se străduia să-i îndrepte. De aceea, salutul său obișnuit era și un îndemn: „Să ne întâlnim la poarta Raiului”.
Deseori era întrebat: „De ce doriți să ne întâlnim la poarta Raiului? Noi am vrea să ne întâlnim cu toții în Rai”. Părintele răspundea cu blândețe: „Pâna aici este greu, dragii mei; dacă am ajuns la poarta Raiului, strigăm la Maica Domnului, cerem ajutorul sfinților, plângem la ușa milostivirii Mântuitorului și nu ne lasă El afară”.
Trăind în afara lumii, dar în același timp în lume, Părintele Paisie era foarte întristat că lăcomia, mândria și necredința bântuie sufletele și deseori dădea exemplul celor două surori ale lui Lazăr, Marta și Maria. Peste tot în lume Marta o asuprește pe Maria și nu o lasă să se roage mai mult, iar Maria plânge nemângâiată. Dacă am pune pe locul întâi pe Maria, adică iubirea de Dumnezeu, credința și rugăciunea, apoi lucrul mâinilor, adică pe Marta, atunci răul ar fi izgonit dintre oameni.
Părintele avea grijă să amintească mereu că îmbunătățirea și sporirea fiecăruia începe de la aceste cuvinte: „Doamne, ajută-mă să-mi vad păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu”.
Vizitându-l un mare prelat și cerându-i un sfat folositor, Părintele Paisie i-a spus doar atât: „Să nu faci tot ce poți, să nu crezi tot ce auzi și să nu spui tot ce știi”.
În marea sa smerenie, Părintele Paisie sublinia cît de urât de Dumnezeu este păcatul mândriei și al iubirii de sine, și deseori povestea o istorioară cu tâlc:
„Un pustnic se gândea că a ajuns asemeni sfinților și, fără doar și poate, va ajunge în Rai. Un glas din cer îi spune:
– De ce gândești așa, părinte, că încă nu ai ajuns la măsura lui Zaharia Ciubotarul din cetatea Constantinopol?
Sihastrul nu a mai răbdat și a pornit în căutarea lui.
– M-a trimis Dumnezeu la tine, i-a spus. Spune-mi, care este viața ta?
– Eu nu am făcut nimic plăcut înaintea lui Dumnezeu, doar că tot ce cîștig împart la trei: o parte dau la săraci, o parte la biserici și mănăstiri, iar a treia parte o cheltuim în casă.
S-a întors sihastrul mult folosit în chilia lui.”
„Deci, nu vă mai mândriți, spunea Părintele Paisie, că are Dumnezeu mulți drepți în lume și îi întrec pe călugări prin răbdare, post, rugăciune, milostenie și viață curată.”
Pe vremea când se afla la Mănăstirea Cozancea, era un duhovnic tânăr la care venea multă lume și înnopta acolo. A venit la Părintele Paisie și i-a spus:
„- Părinte Paisie, dă-mi și mie o chilie, că nu am unde primi oamenii.
După ce îi cedă o chilie, nu trecu mult și spuse:
– Părinte, dă-mi și cealaltă chilie, că sfinția ta poți locui în paravan.
După un timp veni din nou și îi spuse:
– Părinte, dă-mi și paravanul că vei gasi sfinția ta să dormi pe undeva.
Smerit și liniștit, părintele s-a culcat într-o magazie de lemne, numai să nu supere pe nimeni.
– Puterea harismatică a Părintelui Paisie de a pătrunde în sufletul și conștiința celor care îl căutau, putere care îi trezise mila și iubirea profundă față de semeni
Într-o vară, pe când Părintele Paisie se ruga într-o mică poieniță din marginea pădurii, a auzit un cor ceresc care cânta foarte frumos. A înțeles că primise un semn și acolo trebuie să înalțe o biserică. S-a dus la Mitropolitul Moldovei pentru a cere binecuvântare și a înălțat un paraclis din lemn cu hramul Sf. Mucenic Mina.
Spre sfârșitul vieții, unul din ucenicii apropiați l-a întrebat:
– Ce cuvânt de învățătură îmi lăsați testament pentru a mă mântui și pe mine și a ajuta și pe alții pe calea mântuirii?
– Să facem și noi ceea ce învățăm pe alții, și tot ce facem să fie spre slava lui Dumnezeu și folosul aproapelui, că dragostea acoperă mulțime de păcate.
Acest testament vă las tuturor ucenicilor mei; testamentul dragostei, așa cum ne învață însuși Mântuitorul. Întru aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii mei, de veți avea dragoste între voi. Turma lui Hristos să o păstoriți cu fluierul, nu cu bățul, cu blândețe, nu cu asprime; se păstorește cu exemplul vieții preotului, nu cu predici din amvon.”
Datorită nesfârșitei sale iubiri de oameni, Părintele Paisie a fost dăruit de Dumnezeu cu darul vederii interioare, dar în marea sa smerenie rareori lăsa să se înțeleagă aceasta.
Odată l-a căutat o creștină din Humulești cu fiica ei de 4 ani. După ce a spovedit-o și le-a binecuvântat, i-a spus:
– Să fii binecuvântată de Dumnezeu și Maica Domnului, că vei deveni călugăriță.
După 12 ani, copila a intrat în viața monahală.
Odată l-a căutat o bolnavă la Sihla. Spera să se vindece cu binecuvântarea și rugăciunea părintelui Paisie, dar fiind foarte multă lume, se întristă că nu va putea fi atinsă de mâna bătrânului. Neîndrăznind să-și facă loc în față, a îngenuncheat și a început să plângă, când o mână caldă s-a pus pe creștetul ei și a rămas peste ea până la sfârșitul rugăciunii. Întoarsă acasă, s-a simțit sănătoasă.
Părintele Paisie era foarte nevoitor, dar nimeni nu cunoștea taina sa, cum se ruga ziua și noaptea. Cea mai mare parte a zilei spovedea oamenii care veneau din toată țara, noaptea se ruga și citea cărțile sfinte. Mânca o dată pe zi, după amiaza, mâncare din legume. Când avea mulți oameni la spovedit, nu mânca nimic până nu-i primea pe toți. După ce mânca, nu spovedea niciodată. Ațipea puțin după miezul nopții pe un scaun sau pe un pat tare. Niciodată nu-l vedea cineva stând fără lucru. Ori lucra pământul în grădină, ori lucra în grădina sufletelor spovedind, sfătuind, rugându-se pentru oameni și făcând slujbe, ori citea cărți sfinte.
Cel mai important lucru la acest mare duhovnic era puterea lui harismatică de a pătrunde în sufletul și conștiința celor care îl căutau, putere care îi trezise mila și iubirea profundă față de semeni. Îi cucerea pe toți cu smerenia și blândețea sa, transformând radical pe cei care veneau la el cu credință.
Cu un picior fracturat, surd și aproape orb, Părintele Paisie a suferit timp de șase ani înainte de a muri, în anul 1990, la 93 de ani. Un izvor de căldură, pace și lumină a fost sufletul său mare și trupul său slăbit de nevoințe și rugăciune.
Singura lui teamă în lunga perioadă de suferință dinaintea morții a fost să nu-și piardă răbdarea de a suferi. A fost unul din cei mai desăvârșiți duhovnici ai bisericii ortodoxe, urând tuturor, până în ultimele clipe: „Dumnezeu să vă dăruiască un colțișor de Rai”. Poate că secretul acestei binecuvântări a lui, ca Dumnezeu să dăruiască tuturor un colț de Rai, stă în faptul că el însuși a cunoscut Împărăția lui Dumnezeu în viața aceasta, colț de Rai pe care îl păstra cu smerenie în inima sa. Poate de aceea se apleca plin de iubire și umilință spre inimile tuturor.
După moartea sa, cimitirul Mănăstirii Sihăstria a devenit loc de pelerinaj și rugăciune, iar lumina candelei veșnic aprinse amintește de lumina ce a împrăștiat-o în timpul vieții Părintele Paisie Duhovnicul.
După 40 de zile, când s-a încheiat toată rânduiala creștinească, Părintele Paisie Duhovnicul s-a arătat în vis ucenicului său. ținea crucea în mână și plângea.
„- De ce plângi, Parinte Paisie, te doare ceva?
– Nu, dragul meu, plâng pentru voi, că tare este greu de ajuns la Rai. Luați seama, că tare este scump Raiul. Aveți grijă de suflet, că mare răspundere are fiecare pentru el. Că nu anii ne ajută, ci faptele, dragul meu.”
Astfel ne învață părinții noștri sufletești și după moarte. Înainte de a fi știință și înțelepciune, sfințenia este un ocean de bunătate care se revarsă prin mila infinită a lui Dumnezeu. (Luminița Manole)