Paisie Duhovnicul ( I )

– Există oameni care își poartă cu smerenie trupul prin lume doar pentru a-și iubi semenii și a-i îndruma spre Dumnezeu.
De obicei, când vrem să cunoaștem viețile sfinților, îi căutăm în vechime. Este incredibil că în aceste vremuri de cădere spirituală, retrași prin mănăstiri și sihăstrii, există sfinți care se roagă continuu, susținând lumea prin actele lor.
Și cu cât este mai mare suferința și decăderea în lume, cu atât mai mare este smerenia lor și mulți dintre ei trec la cele veșnice neștiuți de nimeni. Doar Dumnezeu, prin harul său, uneori descoperă oamenilor locul de odihnă veșnică al unui sfânt.
Unul dintre acești oameni, care fiind gol de toate chemările și deșertăciunile lumii, a fost preaplin doar de iubirea față de Dumnezeu și față de semeni, a fost călugărul Paisie Olaru, rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca Părintele Paisie Duhovnicul.
Ieroschimonahul Paisie Olaru s-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroiești, Județul Botoșani, și a primit prin botez numele de Petru. Era cel mai mic din cei cinci frați ai săi. Tatăl său era pădurar, iar mama sa, Ecaterina, casnică. Oameni simpli, părinții săi trăiau în bună înțelegere și credință. Singurul model de educație pentru copii era propriul lor exemplu. Mustrarea cea mai aspră, specifică în Moldova, era : „Măi, băieți, să fiți cuminți, ca să nu dăm cinstea pe rușine”.
Pe vremea aceea, la școala din Stroiești se învățau doar trei clase primare. Micul Petru a terminat fiecare an ca premiant al clasei. La fiecare sfârșit de an, mezinul familiei Olaru primea drept premiu cărți cu viețile sfinților, a căror lectură avea să-i modifice întreaga viață, îndreptându-l spre călugărie și iubirea de Dumnezeu. A iubit singurătatea, natura, câmpiile, dar mai presus de toate iubea oamenii, sihaștrii din ascunzișurile munților, călugării care se nevoiau în singurătatea chiliilor, mamele cu mulți copii, țăranii arși de soare, tinerii nevinovați și bătrânii bolnavi și înțelepți și credincioși, iubitori de Hristos.
La vârsta de 24 de ani, în 1921, își începe viața monahală la Schitul Cozancea, prin călugărie primind numele de Paisie. În 1947 fiind hirotonisit preot, se retrage la Mănăstirea Sihăstria, unde părintele Cleopa, starețul mănăstirii, îl însărcinează cu spovedania călugărilor și a mirenilor. Până la sfârșitul vieții va primi cu multă dragoste și înțelegere toate mărturisirile, binecuvântând și rugându-se lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor și greșelilor celor care se spovedeau.
Amintindu-și de primii ani de monahism la Schitul Cozancea, Părintele Paisie povestea cu venerație despre duhovnicul său, călugărul Calinic, mare văzător care descoperise harisma tânărului Paisie. „Deseori când mă chema la biserică pentru rugăciunile de la miezul nopții, îmi spunea: «Hai, scoală, să mergem la biserică, fiindcă secerișul este mult și lucrătorii puțini»”. (Luminița Manole)