Păcatul

Pentru a conștientiza sensul profund al păcatului este nevoie să depășim înțelegerea lui strict juridică, ca încălcare a legii morale.
Păcatul este despărțirea de Dumnezeu, ieșirea din comuniunea cu El, este îndepărtarea de viața dumnezeiască și veșnică pentru care a fost creat omul. Păcatul este o stare nenaturală, el nu ține de ființa omului pentru că Dumnezeu nu l-a făcut pe om păcătos. Sfânta Scriptură numește păcatul „fărădelege” (I In 3, 4), „nedreptate” (I In 5, 17), „cădere”, termeni care presupun o stare primordială dreaptă și bună a omului.
Cuvântul grecesc pentru păcat, „amartia”, are sensul originar de ratare a țintei, de rătăcire într-o direcție greșită, arătând apucarea pe calea morții în locul căii vieții și scoțând în evidență caracterul păcatului de eșec existențial. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu în vederea ajungerii la asemănarea cu El, de aceea omul nu se împlinește decât în Dumnezeu, în comuniunea cu El.
Păcatul este tot ceea ce e în afara lui Dumnezeu, este căutarea împlinirii în afara lui Dumnezeu a dorului după veșnicie sădit de Dumnezeu în om și care nu poate fi împlinit decât în Dumnezeu. De aceea păcatul nu ne împlinește.
Faptul că Dumnezeu numește păcat neîmplinirile noastre în lucrurile limitate e o mângâiere pentru că dovedește că Dumnezeu vrea să ne dea altceva, nelimitat, comuniunea și asemănarea cu El (P. Rafail Noica).
RĂDĂCINI
În general păcatul constă în deturnarea unor funcții, a unor puteri trupești sau sufletești sădite de Dumnezeu în om care nu sunt rele în sine dar devin atunci când sunt puse în slujba egoismului. Plăcerea legată de anumite funcții biologice (hrănirea, reproducerea etc.) și care este doar o chezășuire către realitățile Împărăției lui Dumnezeu, devine un scop în sine, în afara lui Dumnezeu, existența omului transformându-se într-o alergare după plăcere și fugă de durere care nu ne poate împlini.
CONSECINȚE
Păcatul ne închide în egoism separându-ne de Dumnezeu și de aproapele. Păcatul nu ne scoate din brațele iubirii lui Dumnezeu, dar ne închide în noi înșine ca într-un mormânt (P. Galeriu).
Păcatul se răsfrânge asupra stării psihice și fizice a celui care l-a săvârșit și îi influențează întreaga viață. Mai mult, el depășește limitele vieții personale răsfrângându-se asupra celorlalți și afectând lumea întreagă.
Omul trupesc, aservit păcatului prin poftele cărnii, nu mai conștientizează consecințele păcatului, pe când omul duhovnicesc constată împuținarea sau pierderea harului în urma săvârșirii păcatului și resimte durerea de a fi rănit dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu.
(Pr. Florin BOTEZAN)