Păcatul magiei

Instrumentul de manifestare al idolatriei este mai cu seamă magia, întâi ca mod de a gândi, ca mentalitate, și apoi ca rit, ca practică necuvenită. Cel ce apelează la vrăjitoare este la fel de vinovat ca și vrăjitoarele însele, căci consimte să fie părtaș la un mod de a gândi și a acționa repudiat din totdeauna de Biserică.
Aspectul esențial în gândirea și în actul de factură magică este răpirea libertății celui asupra căruia se exercită acțiunea magică. El devine robul forțelor obscure și ajunge la o viziune fatalistă despre lume, ceea ce este totuna cu a-și vinde sufletul diavolului.
Magicienii pretind că există două feluri de magie: „albă” și „neagră”; cea albă ar lucra cu forțele binelui, iar numai cea neagră cu diavolul sau cu alte forțe malefice. Sunt vrăjitoare care se pretind „bune creștine” și „lucrează” cu Biblie, Psaltire, icoane, aghiazmă, ulei sfințit, candele, tămâie, profanând toate aceste lucruri sfinte și inducând în eroare pe cei ce nu cunosc adevărata credință.
Preoți sau vrăjitori? Rituri păgâne, rămase din vremuri precreștine, coexistă, mai ales la sate, cu cele creștine, legate de evenimentele principale ale vieții și de moarte. Poporul e înclinat spre superstiție și ispitit de practicile vrăjitorești, iar Biserica trebuie să lupte încă, și după două mii de ani, cu aceste înclinații și ispite. Ce te faci, însă, când chiar și unii călugări sau preoți se întâmplă să dea dovadă de o gândire de tip magic, căzând pradă unor superstiții înrădăcinate, pe care cred că pot să le amestece și să le împace cu cele bisericești?! De pildă, deschiderea „Cărții”, adică a Bibliei, pentru a afla, chipurile, ce curs va lua o situație. Se pot auzi prin mănăstiri tineri călugări care amenință cu „punerea la psaltire” (adică pomenirea „stigmatizantă” la ectenia care însoțește citirea Psaltirii)! Ori, încă și mai grav, preoți care amenință cu scoaterea părticelei la Proscomidie!
De la pietate la sminteală Credință ca nouă lumânări, așezate într-un anume fel, sau repetarea unei rugăciuni de un anume număr de ori, în anumite zile, la anumite ore, la anumite biserici, sau numai la un anumit sfânt, ar avea mare putere și folos – unele ca acestea sunt tot manifestări ale unei gândiri idolatre și magice. Chiar dacă șapte, să zicem, este un număr al deplinătății, cu o străveche simbolistică, nu înseamnă că o rugăciune repetată de șapte ori se îndeplinește neapărat, iar una repetată de cinci ori, nu! Rugăciunea Îl poate îndupleca pe Dumnezeu, Îl poate convinge de credincioșia noastră, dar nu-I poate impune, nu-L poate determina numeric sau cantitativ. Rugăciunea se face ori cu o încredere de copil nevinovat că cererea se va îndeplini, ori cu smerenie, lăsându-I lui Dumnezeu dreptul de a nu ne răspunde, sau de a ne răspunde altfel decât ne-am așteptat noi. Rugăciunea creștină nu-i o formulă de constrângere magică a vreunei forțe obscure, ci dialog smerit și luminos cu Dumnezeu ca Persoană, bazat pe reciprocitatea libertății și a iubirii.
Bâlciul amăgirilor Orice formă de magie este, în ultima analiză, neagră, fiindcă ea are efect prin răpirea libertății cuiva. Dumnezeu i-a dăruit omului rațiunea și libertatea. Aceasta înseamnă că l-a făcut după chipul Lui, numai astfel deschizându-i-se și calea dreptei asemănări cu El, prin iubire. Diavolul, înger căzut fiindcă și-a folosit gândirea și libertatea ca să-I uzurpe lui Dumnezeu supremația, face totul ca omul să-și piardă la rândul său lumina rațiunii și libertatea, să i se robească lui, să se livreze neiubirii sfidătoare de Dumnezeu și de adevărata comuniune.
Dacă, de exemplu, un bărbat care și-a părăsit soția și copiii este adus provizoriu acasă prin exercitarea asupra lui a unor presiuni psihice, mai mult sau mai puțin oculte, mijloacele folosite sunt magice și sunt de la diavol, nu de la Dumnezeu. Cine crede că poate obține un bine de durată cu astfel de metode se înșeală amarnic. Dimpotrivă, după un bine aparent, vor urma ispitiri tot mai distrugătoare. Cine-și va alina durerea sufletească sau trupească fără adevărata rugăciune și în afara dreptei credințe a Bisericii, nu va obține, cu mijloace profane sau magice, decât cel mult alinări parțiale și/sau trecătoare, riscând, în schimb, să-și piardă sufletul pe veci. Or, „ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”
(Matei 16, 26).