Păcatele ușoare. Păcatele grele.

1. Care păcate se numesc ușoare?
Ușoare sau cu putință de iertat se numesc acele păcate prin care credinciosul, dintr-o slăbiciune a voii și a cunoașterii sale, se abate în chip ușor de la legea morală și de la calea mântuirii. Ele nu au ca urmare pierderea harului dumnezeiesc, ci numai o slăbire a lucrării harului în sufletul credinciosului.
Afară de Mântuitorul și de Sfânta Fecioară Maria, nimeni nu a fost scutit de păcate ușoare, nici chiar drepții: „Cel drept cade de șapte ori și tot se scoală” (Pilde 24,16). Iar Sfântul Apostol Iacov spune: „Toți greșim în multe chipuri; dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, în stare să înfrâneze și tot trupul” (Iacov 3, 2). De asemenea, Sfântul Apostol Ioan spune: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8).
Păcatele ușoare nu trebuie însă privite cu nebăgare de seamă, căci ele sunt urâte lui Dumnezeu și dacă nu se șterg prin pocăință, duc la păcate grele.
2. Ce sunt păcatele grele?
Grele sunt păcatele acelea prin care cineva, cu multă răutate a voii sale, săvârșește lucruri oprite în mod lămurit de poruncile dumnezeiești. Păcat greu săvârșește cineva și atunci când nu împlinește de voie poruncile dumnezeiești, din care pricină răcește în dragostea către Dumnezeu și către aproapele. Păcatele grele se mai numesc și păcate de moarte, fiindcă răpesc credinciosului harul dumnezeiesc, care este viața lui, și-i pregătesc moartea, adică chinurile iadului (Iacov 1, 15; 1 Cor. 6, 9-10).
3. Păcatele grele sunt de un singur fel?
Nu. După „Mărturisirea Ortodoxă”, păcatele grele sunt de trei feluri:
1) Capitale;
2) Împotriva Duhului Sfânt;
3) Strigătoare la cer.
4. Care sunt păcatele capitale?
Capitale sunt păcatele acelea care izvorăsc nemijlocit din firea omenească, slăbită prin păcatul strămoșesc (Marcu 7, 21). Se numesc astfel, fiindcă înfățișează cele mai de seamă căi ale voii păcătoase și sunt rădăcina celor mai multe păcate. Ele sunt urmatoarele șapte: 1) Mândria, 2) Iubirea de argint, 3) Desfrânarea, 4) Pizma sau invidia, 5) Lăcomia, 6) Mânia și 7) Lenea.
5. Ce este mândria?
Mândria, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, izvorăște din inima omului (Marcu 7, 21-22), este prețuirea de sine peste măsura și atitudinea de superioritate sau de dispreț față de ceilalți oameni. Deoarece prin mândrie au căzut atât îngerii cei răi, cât și cei dintâi oameni, mândria este privită ca începutul păcatului. Ispita mândriei este foarte întinsă. Nu este credincios care să nu fie ispitit de acest păcat. Însuși Mântuitorul a fost ispitit spre acest păcat de către diavol, la începutul lucrării Sale în lume (Matei 4, 8-9).
6. Ce urmări aduce păcatul mândriei?
Cel ce se lasă cuprins de păcatul mândriei uită că tot ce are a primit de la Dumnezeu, nesocotește poruncile lui Dumnezeu, se laudă numai pe sine, grăiește de rău pe altul, este fățarnic, se răzvrătește împotriva autorităților și rânduielilor obștești. Astfel, din mândrie, întocmai ca dintr-o rădăcină otrăvită, se nasc multe păcate. Sfântul Casian Romanul, vorbind despre acest păcat, spune: „Patima mândriei întuneca întreg sufletul și-l prăbușește în cea mai adâncă prăpastie.
Păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare și înaltă, îl dărâmă în întregime și îl surpă până în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu și împodobit cu toate virtuțile și cu înțelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa”. Mântuitorul înfierează cu toată tăria păcatul mândriei, arătându-i urmările atât de grele. El spune: „Oricine se înalță pe sine se va smeri” (Luca 14, 11). Iar Sfântul Apostol Iacov zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă” (4, 6).
Creștinul, deci, trebuie să se ferească și să se lepede de păcatul mândriei, îmbrăcându-se cu virtutea smereniei și întărindu-se sufletește prin post și rugăciune. El trebuie să-și amintească totdeauna că toată virtutea și tot ce are el a primit de la Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești, ca și cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7).
7. Ce este iubirea de argint?
Iubirea de argint, care izvorăște, ca și alte cugete rele, „din inima omului” (Marcu 7, 21), este pofta neînfrânată după bunurile pământești, considerând câștigarea lor drept scopul principal al vieții. Ea se arată, pe de o parte, din dorința de a aduna avere prin orice mijloace, iar pe de alta, prin strădania de a păstra cu îndărătnicie cele adunate, adică prin zgârcenie.
Păcatul acesta se împotrivește dreptății și îndurării, aducând mari pagube semenilor noștri. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că: „Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor și cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credință și s-au străpuns cu multe dureri” (I Tim. 6, 10).
8. Ce urmări aduce iubirea de argint?
Iubirea de argint naște pofte nesățioase, duce la înșelăciune, furt, minciună, jurământ strâmb, nedreptate, apăsarea semenilor săraci și depărtare de Dumnezeu. „Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta”, spune Mântuitorul (Matei 6, 21). Ea sfârșește uneori cu sinuciderea sau moartea celui ce și-a lipit inima de avuție, precum arată cazul lui Iuda, cel care a vândut pe Mântuitorul pentru 30 de arginți.
De aceea, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe Timotei: „Celor bogați în veacul de acum, poruncește-le să nu se semețească, nici să-și pună nădejdea în bogăția cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu, Care ne dă cu belșug toate, spre îndulcirea noastră” (I Tim. 6, 17).
Iubirea de argint fiind o piedică în calea mântuirii, creștinul trebuie să lupte împotriva ei cu virtutea cumpătării, dreptății și îndurării, cerând ajutorul lui Dumnezeu.
(CATEHISM ORTODOX – Învățătura de credință ortodoxă, Sursa: http://www.crestinortodox.ro)