Păcat că nu-i româncă…

Am încheiat săptămâna trecută cu o mare bucurie sportivă și am început-o pe cea curentă cu o tristețe nemărginită. Bucuria mi-a fost produsă, evident, de Bianca Andreescu. De fapt, de victoria ei împotriva bipedei ăleia care avea mai degrabă aspect de patruped, în sensul că ajungea la absolut orice minge, indiferent unde ar fi trimis-o Bianca, și indiferent unde s-ar fi aflat ea când ajungea mingea în terenul ei: putea fi la 5 – 6 metri în spatele liniei din fundul terenului, și tot ajungea fără probleme la stopul pus de Bianca la o juma’ de metru de fileu! Urma un retur adesea criminal, dirijat impecabil către zona de teren rămasă neacoperită de Bianca. Am tremurat la zeci de schimburi, am înjurat cât n-o fac nici când ia Real bătaie (și trebuie să recunosc că în ultimele câteva luni am avut ocazia să înjur aproape permanent!) și m-am rugat ca Andreescu să găsească puterea de a depăși momentele de vădit chin și de durere atroce care o chinuiau evident în partea a doua a meciului, dar mai ales puterea mentală care face diferența dintre marii campioni și restul lumii. Ei bine, ca să înțelegeți către unde bat, am să-l citez pe colegul meu de cancelarie, eminentul profesor de matematică Scutaru, care sâmbătă dimineață m-a sunat și mi-a zis că, urmărind meciul Biancăi cu Svitolina, a înțeles ce are fata asta, citez: „… tot ce-i lipsește Simonei!”. Pe cuvânt de onoare că nu aș fi putut găsi niciodată o caracterizare mai exactă, mai corectă, mai… de matematician! Finalul meciului a fost realmente de poveste, Bianca reușind să treacă peste cele 3 mingi de meci anulate de biped-patrupeda de vizavi, peste durerile de la mâini și de la picioare domolite cu pungi de gheață și cu intervenția maseuzei, și să câștige primul ei trofeu major dintr-o serie care sper și pe care i-o doresc să fie cât mai lungă… Mă îngrijorează doar asemănarea, parcă și fizică, cu Ostapenko, cea care după un succes și mai mare la aceeași vârstă a dispărut în pluton, devenind o jucătoare oarecare. Doamne ajută ca Bianca să aibă parte de altă evoluție. Deși îmi pare rău că nu (mai) este româncă, s-ar putea ca ăsta să fie norocul ei! Tristețea despre care vorbeam la început mi-a fost provocată de Federer: am urmărit până spre ora 3 noaptea finala pierdută de el în fața lui Thiem. Cred că l-a scos puțin din ritm retragerea lui Nadal. Nu-i nimic, mai are de câștigat turnee, chiar și de grand slam.