Oul, alături de lut și aluat, arhetip al genezei

Izvoare istorice și arheologice sigure atestă, cu multe secole i.H., obiceiul de a se face cadou ouă colorate la unele sărbători sezoniere, în primul rând la Anul Nou: în China, cu ocazia sărbătorii Tsing-ming, care cădea în aprilie, se obișnuia să se ofere în dar ouă colorate; la vechii perși, era obiceiul ca, la sărbătoarea primăverii, oamenii să-și dăruiască unul altuia ouă de diferite culori; la romani, tinerii vopseau ouăle în roșu și, pe lângă alte cadouri, și le trimiteau reciproc la sărbătoarea lui Ianus; la vechii slavi există datina ca la sărbătoarea primăverii să se ofere în dar ouă roșii etc.
Simbolistica oului Oul este, alături de lut și aluat, arhetip al genezei. Astfel, chinezii credeau că cerul împreună cu pământul sunt ca un ou de pasăre: cerul este învelișul pământului, precum coaja oului este învelișul gălbenușului. La rândul lor, vechii perși credeau că cerul, pământul, apa și tot ce se găsește sub cer sunt închise ca într-un ou: cerul este deasupra și dedesubtul pământului, iar pământul este înăuntrul cerului, ca și gălbenușul în ou. Ei credeau că la începutul lumii se află numai Dumnezeu, iar peste întregul spațiu al haosului domnea întunericul. La un moment dat a apărut un ou care a fost acoperit cu aripile întunericului și fecundat de către noapte. Din Oul fecundat au ieșit Soarele și Luna care s-au înălțat pe cer. Pământul fiind mai greu, s-a lăsat în jos. Credințe cosmogonice asemănătoare întâlnim și la alte popoare ale antichității: la fenicieni, din haosul primitiv apare un duh care se divide în cer și pământ, de unde răsar Soarele și Luna; la egipteni creația lumii începe cu formarea unui ou pe întinsul apelor.
Țăranul român în prima jumătate a secolului XX credea că „pământul e în chipul unui ou; fundul oului este pământul, iar vârful e cerul; el stă pe ape”.
Imaginea arhetipală care a stat la baza comparării universului cu oul își are originea în faptul că acest termen de comparație este generator de viață. Din el au înmugurit Pământul, Soarele, Luna, viața. Soarele însuși a fost comparat cu un pui. Lumina zilei și unii zei care simbolizează Soarele (la egipteni Ra, Amon-Ra) își au originea, de asemenea, în ou. Astfel, oul ca simbol al creației, al fertilității și al Soarelui, astru de care depinde viața pe pământ, a rămas până spre vremurile noastre simbolul reînvierii naturii, substitut al divinității sacrificate violent, prin spargere.
Oul, colorat și împodobit, este simbolul Mântuitorului, care părăsește mormântul și se întoarce la viață Oul este un substitut al divinității primordiale, înfrumusețat (gătit) prin vopsire și încondeiere în Săptămâna Patimilor, jertfit și mâncat sacramental în ziua de Paște.
Izvoare istorice și arheologice certe atestă, cu multe secole înainte de Hristos, obiceiul de a se face cadou ouă colorate la marile sărbători sezoniere, în special la Anul Nou: la sărbătorile de primăvară, vechii perși își dăruiau ouă de diferite culori; tinerii romani își trimiteau ouă vopsite în roșu, împreună cu alte cadouri, la sărbătoarea zeului Ianus etc. Apariția frecventă a oului, în special a oului colorat, în ceremoniile antice de înnoire a timpului se bazează pe concepțiile lor cosmogonice care comparau universul cu oul generator de viață. De pildă, chinezii credeau că Cerul și Pământul formează un uriaș ou de pasăre: Cerul ar fi învelișul Pământului, asemănător cojii de ou care învelește gălbenușul.
Treptat, obiceiurile preistorice legate de acest arhetip al genezei, oul, au fost preluate și de creștinism: oul, colorat și împodobit, este simbolul Mântuitorului, care părăsește mormântul și se întoarce la viață, precum puiul de găină ieșit din găoace. La început ouăle se vopseau cu plante în galben – culoarea Soarelui pe bolta Cerului, și în roșu – culoarea discului solar la răsărit și apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel, cu motive astrale, fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe. După milenii de evoluție a credințelor și ideilor religioase, românii înroșesc și încondeiază ouăle primăvara, la sărbătoarea centrală a calendarului festiv creștin, Paștele.
Înroșitul și încondeiatul ouălor de Paști Înroșitul și încondeiatul ouălor, meșteșuguri populare de un rar rafinament artistic, se îmbină cu numeroase credințe și obiceiuri precreștine. Pentru a juca rolul de substitut ritual al personajului sacru, oul este ales la Miezul Paresimilor, ziua de miercuri din mijlocul Postului Mare, este gătit (colorat și încondeiat) în Săptămâna Patimilor, pentru a fi ucis, prin lovire violență în cap (Ciocnitul ouălor) și mâncat sacramental în ziua de Paște. Prin acest scenariu ritual, cei vechi credeau că timpul și spațiul înconjurător moare și renaște anual, împreună cu divinitatea adorată. Bogata terminologie zonală a ouălor încondeiate reflectă tehnica încondeiatului (oua închistate, împistrite, picurate, pictate, împuiate, ouă încondeiate) și instrumentele folosite (chișiță). Alte denumiri, precum ouă necăjite și ouă muncite, se referă la chinul ouălor în timpul complicatului proces de încondeiere: desenarea cu ceară încinsă, și introducerea lor de mai multe ori în apa fiartă. Obiceiurile și credințele legate de cojile acestora pot aduce frumusețe și sănătate, belșug și rod bogat, pot să lege sau să îndepărteze oamenii, sa grăbească căsătoria fetelor, să înmulțească vitele etc.
Obiceiurile calendaristice legate de colorarea și încondeierea ouălor, folosirea lor în practicile magice menite să aducă prosperitate turmelor și ogoarelor, fertilitate animalelor, vegetalelor și oamenilor, aruncarea cojilor de ouă pe apă pentru a anunța Blajinii de sosirea Paștelui etc, etc. Sunt practici precreștine implicate în renovarea timpului și transmise până spre zilele noastre.
(Ion Ghinoiu)