OSTRA

„Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa și l-a luat…” Apa, destul de inexpresivă și oarecare peste an, se numește Moldovița (și nu Moldova, cum au scris unele gazete), iar podul de la intrarea în Vama prezintă ditamai pilonul de beton masiv răsturnat ca-n giumbușlucurile unui Hopa-Mitică. Până ce „Vom face altul, pe râu în jos…” (care-i început de ceva vreme, dar vor trece încă luni bune până la finalizare) se va încerca, desigur, repararea bătrânelor zidiri. Cum, greu de știut, fiindcă-i imposibil să readuci pilonul la loc, chiar dac-ar veni Băsescu în vizită de trei ori pe zi cu elicopterul… A trebuit să întorc mașina și s-o iau prin Frasin, peste Puzdre. Obligatoriu popas la Ostra, unde mă așteptau amintirile. Cu o viață înainte, transmiteam în direct de aici, la Radio București, festivitatea inaugurării Flotației și-mi amintesc că, pentru asigurarea circuitelor… s-au bătut în cuie repartitoarele de la Poșta din Stulpicani! A vorbit, pare-mi-se, Bodnăraș. Dincolo de festivismul lozincard al momentului, de la Aluniș la vale, pe firul Ostrei (ce păstrăvi avea atunci!) susurau entuziasme, defilau speranțe și înfloreau perspective. Părea unul dintre cele mai binecuvântate cotloane de țară, dăruit și cu frumuseți montane la vedere, și cu bogăție în adâncuri. Acum, Ostra începe să capete datele inconfundabile ale orașelor-fantomă din filmele americane. Acolo, după construirea autostrăzii, așezările rămase în afara noului traseu ies pur și simplu din geografia reală, devenind biete ruine bântuite de stafii. Cam așa arată, la Ostra, costisitoarele instalații industriale, ajunse într-adevăr „mormane de fier vechi”, dar abia acum, după 17 ani de reală dezindustralizare. Nu știu care-s temeiurile abandonării Ostrei. De o secare totală a resurselor nu poate fi vorba, câtă vreme minereul de uraniu se scoate și acum din aceleași galeriii de pe Valea Bistriței, numai că-i trimis pe alte itinerarii, în direcție opusă. Neîndoielnic, va fi existând o justificare pentru abandonarea vechiului traseu, pentru care s-a săpat în munte un tunel de 6 km., s-au amenajat spectaculoase bazine de decantare, s-au construit enorme hale, dotate cu utilaje importate pe valută și s-a ridicat un orășel de blocuri – cochete cândva, rufoase și răpănoase acum. Și fosta Flotație evocă, la rându-i, filme americane – din acelea în care răulenii se bat cu șerifii prin tot soiul de fabrici abandonate, unde nu-i picior de om, dar totdeauna ard neoanele și treptele scărilor par abia date cu Palux. Pâlpâie și la Ostra câte-un bec ici-colo, inutil și nedumerit; în rest, hău puturos, rugină, moloz, geamuri sparte (ce talent avem să preschimbăm imediat ruinele în closete!), vegheat de-o ceată de câini costelivi și hămesiți, urmașii urmașilor celor care viețuiau cândva în tihnă și onor pe lângă acareturile Stației. Scriitoricește, această moarte în picioare, cu prezumția de nevinovăție agățată de gât, interesează prin reflexul direct în destinele așezării și-n soarta țăranilor și țapinarilor, dezrădăcinați din satele Bucovinei și cocoțați în blocuri devenite efigii ale inutilului cu ștaif: nici o legătură între peisajul cvasi-urban și realitatea spațiului ce-l tolerează. Aș putea spune că Ostra este singura localitate din țară unde toată forța de muncă lucrează… în străinătate. Marea majoritate a ostrenilor risipiți prin Europa își trimit lefurile acasă prin Western Union, iar cei 200 rămași locului sunt angajați ai fabricii de cherestea S.C. Cais Faig, proprietate a unei firme spaniole, deci… tot în străinătate putem spune că-și vând munca. Întrebând, la Primărie, care-s perspectivele Ostrei, mi s-a răspuns fără ezitare: sumbre. Șomajul a ajuns la 40%, forța de muncă, mai ales tineretul, emigrează și rămân la ferestrele blocurilor, pe post de ilustrată cu „Amintiri de la Ostra”, bătrânii care credeau, cândva, în ivirea unui Eldorado sucevean. Cineva a greșit grav, drept pentru care s-a ajuns la deturnare de destine și la ucidere de speranțe. Dar când s-o fi greșit? Atunci? Acum?