Sfântul Gheorghe a trăit pe vremea împăratului roman Dioclețian, împărat păgân, care a prigonit pe creștini. Originar din Capadocia, Sfântul Gheorghe erau fiu de părinți creștini vestiți, din tinerețe învățând buna credință. A plecat în Palestina.
Anul 303: Decretul de prigonire a creștinilor (împăratul Dioclețian, la îndemnul ginerelui său Galeriu). Gheorghe se prezintă în fața împăratului și îi spune că este creștin. Împărăteasa Alexandra a trecut la creștinism, fiind condamnată la moarte, prin tăierea capului, împreună cu Gheorghe.
Tradiții populare
În calendarul popular românesc, ziua de 23 aprilie este dedicată Sfântului Gheorghe. Perceput inițial ca o divinitate a primăverii și a vegetației, el a fost asimilat ulterior cu sfântul din calendarul creștin, devenind patronul sacru al celor ce lucrează pământul (Georgius înseamnă cel ce lucrează pământul).
Tradiția spune că Dumnezeu i-a încredințat Sfântului Gheorghe cheile vremii cu care el deschide sezonul cald. Vremea caldă va fi închisă apoi la 26 octombrie de Sf. Dumitru. Datinile românești păstrează amintirea acestor vechi semnificații mitice.
În satele bucovinene, gospodarii așează pe stâlpii porților, crengi înverzite înfipte pe bucăți de brazde. Acestea exprimă simbolic ideea că în ziua de Sf. Gheorghe descuie Dumnezeu pământul, semn al manifestărilor tuturor energiilor revitalizante ale primăverii. Timpul magic al acestei zile este folosit pentru îndeplinirea diverselor ritualuri cu caracter premonitor.
În Bucovina, tradiția spune că fetele se uitau în noaptea de ajun într-un vas cu apă pentru a-și vedea în reflexe ursitul. Până la răsăritul soarelui, plecau să culeagă roua de pe câmp, pe care o păstrau peste an pentru a trata diverse boli. Tot atunci se practică și curățitul de farmece.
Credința în apa vindecătoare a apei în ziua de Sf. Gheorghe era foarte răspândită, ca în preajma oricărei mari sărbători se credea de asemenea că duhurile se reactivează. Pentru a se preveni invazia lor se cânta toată noaptea din buciume și fluiere. De asemenea, pentru a se feri de farmece, oamenii se cântăreau în acea zi. În plus, nu era bine să dai ceva din casă, deschizând astfel posibilitatea să dai apoi tot anul.
Dar cea mai interesantă practică era aceea a focului viu. Acesta se făcea într-un loc ferit de pădure. Doi veri primari frecau două lemne uscate, până când se înfierbântau și începeau să ardă. Acest foc magic se păstra să nu se stingă tot anul. El avea o mare putere vindecătoare dacă se făcea lângă doi brazi gemeni. Apa fiartă la focul viu, tămăduia apoi tot felul de boli ale oamenilor și animalelor. Mai ales bolile de piele de origine magică se vindecau cu focul viu.
(www.traditii.ro)
