Gheorghe Matei, sau Bunicul, cum îi spun toți cei care-l cunosc, respectându-i venerabila vârstă de 94 de ani, nu poate să se înșele niciodată asupra orei, fie ea din zi sau din noapte.
În micro-apartamentul său din Suceava, în care locuiește singur din anul 2001, de când a rămas văduv prin trecerea la cele veșnice a soției sale, timpul se scurge măsurat cu exactitate de cele 20 de orologii, ceasuri mari, de masă sau de perete, care-i împodobesc încăperea.
Meserie și bătaie
Născut la Zvoriștea, la data de 6 iulie 1914, Gheorghe Matei a urmat Școala de Arte și Meserii de la Cernăuți, unde a învățat tainele mecanicii fine, meșterind cu precădere mecanisme de ceasuri.
La școala în care, așa cum își amintește el, se spunea că „bătaia este ruptă din rai”, a învățat meserie, dar a încasat și „corecții” la palmă de la inginerul șef Vaskavoivici „până se umfla mâna cât pâinea” și a stat în genunchi pe grăunțe. „Din te miri ce – își amintește el – primeam pumni după cap și picioare în fund”.
Primul ceas, pe care l-a avut încă din școală, era un ceasornic de buzunar marca Roskopatent. Piesele veneau din Germania, iar elevii montau ceasurile la orele de practică.
Cu gândul la colegii săi de la Cernăuți, Gheorghe Matei murmură: „Din 30 de colegi, câți am fost, numai eu mai trăiesc. Toți au murit”.
Ciorbă din picioare de cal cu tot cu potcoave
După absolvirea școlii, în anul 1936 a fost încorporat la Regimentul 6 Vânători, din cadrul Diviziei 14 Infanterie.
A făcut armata la Bălți, în Basarabia, “atunci când Basarabia era a noastră”.
După modificările teritoriale din vara anului 1940, Gheorghe Matei a revenit la Suceava și a lucrat un timp în Poliție (cu gradul de plutonier) dar, la 17 aprilie 1944, a fost mobilizat și trimis din nou în Basarabia, unde a luptat pe frontul de la Odessa.
A căzut prizonier la sovietici cu tot regimentul și, vreme de 5 ani, a lucrat la minele de cărbuni din Donbas.
Au fost vremuri grele și povestește că, până când perimetrul lagărului de prizonieri a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată și s-a amenajat, cât de cât, o veche cazarmă militară, prizonierii au stat 12 zile sub cerul liber. Mureau câte 20 de oameni pe noapte din pricina dizenteriei.
În lagărul de la Holona Balka, în care a mâncat „ciorbă din picioare de cal cu tot cu potcoave”, au murit din toamna anului 1944 până în anul 1949, din cei 20.000 de prizonieri (12.000 români și 8.000 germani), peste 2.000 de oameni.
„Cărau morții noaptea cu basculantele”, își amintește el.
„Am lucrat ca meseriaș liber”
Gheorghe Matei a rezistat, a răzbit peste toate greutățile și a revenit în satul său de baștină.
Nu s-a împăcat cu noul regim comunist. “Comuniștii – spune el – au făcut din cai măgari și din golani funcționari”.
Cu o meserie bună la bază și-a rostuit singur destinul: “N-am vrut să fiu supus la nimeni și am lucrat ca meseriaș liber. În 1950 mi-am deschis la Zvoriștea propriul meu atelier de lăcătușerie mecanică”.
Pentru că n-a vrut să fie cu comuniștii, a pierdut 4 hectare de pământ și, deși și-a plătit ca meseriaș independent asigurările sociale, nu i s-au recunoscut 10 ani de vechime în muncă.
Mai târziu, pe la începutul anilor ’60, s-a angajat la Combinatul de Celuloză și Hârtie din Suceava, unde a lucrat ca maistru AMC (aparate de măsură și control).
A ieșit la pensie în anul 1976.
Este veteran de război și păstrează pe perete, în ramă, brevetul medaliei cu care a fost onorat. Din cei doi fii mai trăiește unul, fost maistru mecanic, acum pensionar și el, în vârstă de 70 de ani.
„Aurul e ochiul dracului”
Din reparatul ceasurilor nu s-a îmbogățit, dar nici nu a trăit în lipsuri. Printre clienții săi erau oameni cu poziții sociale bune, ofițeri, medici, avocați.
Exista o rețea de voiajori care aduceau ceasuri și piese de schimb din străinătate. Aduceau și bijuterii, dar acestea nu l-au tentat niciodată.
“Am urât aurul – spune el – puteam să procur aur de la voiajori dar nu mi-a plăcut, m-am ferit de el. E periculos. Aurul e ochiul dracului”.
Îmi arată un ceas mare de birou, decorat fastuos, care imită un ceasornic ce se găsea pe vasul “Titanic”. “Pe «Titanic» – spune Bunicul – erau numai oameni bogați, dar aurul nu le-a purtat noroc!”.
Fiecare din ceasurile sale are o formă aparte și dispune de mecanisme rotative cu diverse figurine. Dar toate funcționează numai cu baterii electrice.
“Am renunțat la ceasurile mai vechi, mecanice, pentru că la vârsta mea nu mai pot să le întorc. Astea, cu baterii, nu mai trebuie întoarse”.
“Dumnezeu m-a ținut”
Ceasurile au fost procurate fie din bazar, fie de la voiajorii care aduceau piese de schimb pentru reparațiile pe care încă le mai făcea cu câțiva ani în urmă. Ceasuri cu pendulă, cu cuc, cu fel de fel de figurine rotative fabricate în Germania, Rusia, China sau Japonia.
Lângă perete, cu o lampă cu braț flexibil pe ea, se află masa de lucru. “Masă specială, elvețiană” spune Bunicul, cu sertare pline cu piese de ceasuri și instrumente.
Mă invită mai aproape și scoate dintr-un sertar o trusă de buzunar pe care o purta permanent cu el.
“Reparam ceasurile pe stradă – își amintește cu nostalgie – acum mai meșteresc doar la ceasuri mari. Nu mai văd așa bine ca odinioară”.
La plecare, îmi arată pe perete o icoană cu chipul Mântuitorului Isus Hristos. E veche, mama lui a cumpărat-o de la niște femei care veniseră din Basarabia. “Dumnezeu m-a ținut”, îmi spune Bunicul la despărțire și închide ușa în urma mea.
Pe scări, coborând, aud dangătul și bătăile ceasornicelor care marcau ora exactă. Rămas singur, Bunicul le privește, cu siguranță, atent și verifică dacă nu cumva a rămas vreunul în urmă.
