Originile Crăciunului

Crăciunul este o sărbătoare creștină celebrată la 25 decembrie în fiecare an. El comemorează nașterea Mântuitorului Iisus din Nazareth în orașul Bethleem, eveniment care, după tradiție, a avut loc la 25 decembrie i.Hr. În multe țări sărbătoarea se prelungește în ziua următoare, 26 decembrie, fiind numită „a doua zi de Crăciun”. Solstițiul de iarnă a fost celebrat înainte de era creștină, astfel românii sărbătoreau Saturnaliile între 17 și 24 decembrie. Ei sărbătoreau și „nașterea soarelui neînvins” („sol invictus”) la solstițiul de iarnă (către 21 decembrie), când zilele reîncep să se lungească, un cult preluat de la persanii care-l adorau pe Mithra – zeul soarelui.
În Occident, în anul 354, Liberiu, papa Romei, fixează sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus pe 25 decembrie, fără însă a stabili vreo dată exactă a nașterii acestuia, și stabilește modul celebrării începutului creștinismului, asimilând sărbătorile populare și păgâne deja existente cu ocazia solstițiului de iarnă.
În Răsărit, gnosticii nu sărbătoreau Crăciunul, ci Boboteaza, serbată pe 6 ianuarie. Mai târziu, cele două evenimente – nașterea și botezul – se sărbătoresc în aceeași zi de toată creștinătatea: în Occident pe 25 decembrie, iar în Orient pe 6 ianuarie. Acestor două, românii le vor asocia vizita magilor, iar galicii nunta din Cana Galileii, încât Crăciunul a ajuns să fie sărbătoare triplă. Cu timpul, toate Bisericile creștine, cu excepția Bisericii armene, au separat aceste sărbători, încât în zilele noastre aproape toată creștinătatea folosește obiceiul vechi roman, Crăciunul fiind sinonim cu Nașterea lui Iisus.
(Alina SAVA)