Ceea ce are gustul cel mai sălciu în ultimele zile este sciziunea survenită între cei mai reprezentativi jucători ai generației de aur. Cei care au făcut o națiune să viseze și să plîngă de fericire sau deznădejde sunt doar niște oameni. Fiecare cu vanitatea lui. În funcție de temperamentul fiecăruia, dialogurile sunt împănate cu cuvinte tari și acuze. Așadar cutrele de la federație au reușit și acest lucru, să învrăjbească foștii coechipieri sub tricolor. Sigur că o echipă nu poate fi o mare familie decît în clișee. Nu poți fi prieten cu toți colegii, chiar dacă într-o perioadă s-au împărțit bucurii și tristeți. Sigur că posibila opțiune pro-Sandu a lui Lupescu și Prunea a indignat multă lume, cu reacțiile aferente, pe alții, printe care mă număr și eu, i-a întristat. Poate că pînă la urmă Lupescu nici nu va accepta o funcție cu alură de cal troian, însă răul a fost făcut. Alții, ca Dorinel Munteanu și Mihali se ascund după opțiunea clubului. Păcat că Dorinel nu are mai multă personalitate, fiindcă de la această docilitate față de patronat i s-au mai tras necazuri, episodul din perioada Steaua, cu neprezentarea la lotul național, stînd mărturie.
Iar în spatele acestei priveliști dezolante stă maleficul peisagist Mircea Sandu. Pseudo-argumentele cu care Nașul crede că își justifică managementul sunt de fapt împachetări în fum. Chipurile lui i s-ar datora faptul că fotbaliștii s-au putut transfera în străinătate după 1990. Haida-de, jignește chiar și minima inteligență! Sandu se și închipuie în postura de fochist al Istoriei, cînd de fapt este doar un călător oportunist agățat de scară. Nu cumva o fi fost și dizident Nașul? Sau poate se revendică golan, fiindcă interpretează perfect cu gașca de la federație refrenul “noi de-aicea nu plecăm…”
