Ora de religie – mereu actuală și de folos

Sunt profesor de religie din toamna anului 2009. Ceea ce m-a determinat să îmbrățișez această „misiune” a fost bucuria de a fi în permanentă comuniune cu Dumnezeu, alături de alți oameni, într-o fierbinte și continuă rugăciune, aducând mulțumire zi de zi mult milostivirii Sale, atunci și acum, permanent, nădăjduind în Pronia divină, cu fiecare încercare de a aduce în prim-plan viața noastră spirituală, a fiecăruia dintre noi.
Dacă uneori m-am confruntat cu ispite, am crezut că sunt nevrednică ori poate am întâlnit oameni care nu priveau cu ochi buni propovăduirea Evangheliei în școli, am cutezat să cred cu tărie în cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, încurajându-i pe Sfinții Apostoli în misiunea lor jertfelnică: „Mergând, învățați toate neamurile… Și, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 19-20). Așadar, Dumnezeu e prezent la fiecare lucrare bună a noastră, în fapt, la orice inițiativă, la diferite activități caritabile, de voluntariat și la fiecare oră de curs. El ne insuflă har în activitatea didactică, El Însuși fiind Cuvântul, revelându-Se în coerența oricărui discurs inițiat la clasă.
Întrebările elevilor noștri sunt multe și parcă niciodată nu e timp pentru a răspunde pe îndelete la toate. Și, totuși, cu fiecare început de an școlar, întrebarea care îi frământă pe adolescenți, cu precădere, tineri ai zilelor noastre, este aceeași: „De ce Dumnezeu îngăduie răul în lume?” Desigur, e o temă controversată și complexă, care se cere a fi argumentată scripturistic și patristic, dar, în esență, presupune împărtășirea unor experiențe de viață, elevii noștri fiind copleșiți de incertitudine, de „înghețul din inimi”, uneori chiar al celor dragi, din familie. Ei sunt tulburați de opreliști, emoții negative și contradictorii, de multe ori aflându-se în luptă aprigă cu Legea Iubirii, însemn al creștinilor: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”
(Matei 22, 39).
Revenind la școală, în 2020, copiii se bucurau pentru începerea noului an școlar parcă mai mult decât oricând, deși au venit direct în clase (aliniați, cu distanțare fizică), fără flori, cu zâmbetele ascunse sub măști, a fost un an altfel… Profesorii, și ei bucuroși, mai emoționați ca oricând. Ochii expresivi ai elevilor și ai profesorilor împărtășeau bucuria revederii. Aș fi vrut să plâng și să-i îmbrățișez pe cei mici, ca altădată (îmi amintesc, anul trecut abia mă puteam ține pe picioare, elevii din clasele primare îngrămădindu-se să-mi ureze bun venit cu brațele larg deschise).
O lună am putut fi alături de ei, față în față, am putut să ne privim, să vorbim, să glumim, să ne împărtășim diverse gânduri și emoții, dar mai cu seamă să ne simțim normal, într-un ambient plăcut, încurajându-le starea de spirit cu predarea și tălmăcirea unor învățături de credință esențiale în cadrul disciplinei religie (credința, iubirea, iertarea etc.).
Între timp, școala s-a mutat în on-line și nu a fost o bucurie pentru cei mai mulți. Vârsta copilăriei și a adolescenței este o etapă care stabilește relații interpersonale, iar în funcție de trăirile proprii se construiesc, în timp, repere, trăsături de caracter și de personalitate. Copiii se confruntă cu temeri, griji, frici, îndoieli și dezamăgiri, au nevoie de modele, de persoane de referință, au nevoie de familie, de un cadru social benefic, securizant, un confort interior motivant, constructiv, o liniște în care să-și ducă mai departe existența, cu tot cu visuri.
În aceste vremuri aspre, de mare impas, Mântuitorul Iisus Hristos ni se oferă, ca dintotdeauna, fiind Model Suprem de iubire și bunătate. Credința ne va fi de acum reazem în multe zile mai puțin bune, iar nădejdea și dragostea se vor concretiza în rugăciunea comună, ridicându-ne pe toți cu privirea și gândul spre Cer, acolo unde este lumina milostivirii Domnului nostru, revelatoare și vindecătoare – miracolul vieții de zi cu zi.
Deși predarea cunoștințelor prin intermediul tehnologiei reduce considerabil interacțiunea umană, elevii sunt în continuare dornici să afle lucruri noi, să dezbată probleme importante de viață, să comunice, să descopere. Ei vor să fie mereu încurajați, determinați să adopte valorile morale creștine, apoi să nu se abată de la ele, chiar dacă, în aceste condiții, de privare a unor libertăți, calea spre Adevăr este cu mult mai anevoioasă, mai încărcată de opreliști și provocări ideologice. „Până când poate progresa un om, care ar fi apogeul progresului său duhovnicesc?”, m-a întrebat cândva un elev de liceu. I-am răspuns cu toată convingerea, în puterea cuvântului Sfântului Ioan Gură de Aur: până la întipărirea frumuseții lui Dumnezeu pe chipul omului. Mare mi-a fost mirarea să aflu că, ulterior, elevul în cauză a susținut examenul de admitere la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București, iar acum este, la rându-i, profesor și, ce-i mai important, mulțumit de alegerea făcută.
Profesorul de religie este perceput de către elevi, dincolo de responsabilitățile care îi revin, conform fișei postului, ca un părinte iubitor, un bun prieten, dar și un confident, de aceea este asaltat, în cadrul orelor, cu numeroase întrebări. Am constatat că este extrem de important să le răspundem sincer, punctual, cu argumente solide, fără a-i judeca, fără a fi surprinși, descumpăniți ori indignați de părerile lor.
Sunt de părere că experiența de la catedră ne ajută și pe noi, ca dascăli, să ne autoperfecționăm, să evoluăm din punct de vedere cultural, pedagogic sau personal, pe plan moral-religios, dobândind experiență, poate o și mai mare încredere în reușita lecțiilor, inițial bine elaborate (structurate în conformitate cu particularitățile claselor), având convingerea că la fiecare întâlnire cu elevii (sesiune on-line sau la școală) participă și Dumnezeu, prin Fiul Său, în calitate de Învățător desăvârșit, Cel care ne-a încredințat că „unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
(Prof. Ștefania Ciungu, Ziarul Lumina)