Or fi proști americanii?

Chiar dacă Naționala lor pare pusă pe fapte mari, totuși soccer-ul continuă să nu se numere printre sporturile cele mai iubite în SUA. De incontestabil mai mult interes se bucură în continuare baschetul, baseballul, hocheiul. Ca să nu mai vorbesc de atrocitatea aia numită „football” dar care mie mi se pare doar un fel de rugby cu reguli complet neinteligibile, mai degrabă o parodie a splendidului joc care este rugbyul adevărat. Discuția se poate extinde și întinde în toate direcțiile de la tradiție și educație până la calități native și genetice. Dincolo de orice comentariu este însă argumentul spectatorului obișnuit. Ei bine, dacă nu știați, americanul ăla obișnuit din tribune, plătitorul de bilet, spune că trebuie să fii tâmpit ca să te duci la un spectacol care se poate încheia cu scorul de 0-0, lucru care la toate sporturile despre care vorbeam mai sus este imposibil, exceptând hocheiul, dar aici este chiar o raritate un asemenea scor. Poate tocmai de aceea, în campionatele americane de hochei și de (da, da!) soccer, adică fotbalul nostru cel de toate zilele, nu există scor egal, deci nici 0-0! Dacă la sfârșit e 0-0 sau 14-14, se trece la prelungiri și eventual la penalty-uri. Toate astea mi-au venit în minte urmărind în reluare meciul de handbal dintre Steaua și Vardar Skopje. Să ne înțelegem: l-am văzut mai întâi „live”, sâmbătă, când am tremurat pentru ai noștri, am înjurat portarul nostru (că nu apăra nici o minge) și portarul lor (că le apăra pe toate), m-am rugat și am urlat, în cele 60 de minute fumând 14 țigări și bând 5 cafele. Am ieșit viu din chestia asta. Așa că duminică, după ce m-am mai relaxat urmărind tot un meci de handbal (și ce handbal!), acela dintre H.C.M. Constanța și Skjern, am revăzut, la mai puțin de 24 de ore distanță, meciul Stelei. Moment din care parcă-parcă am început să-i înțeleg cât de cât pe americani. Vă mărturisesc că niciodată n-am revăzut un întreg meci de fotbal la o distanță așa de mică. Iar cu totul să tot fie vreo 4-5. Dacă vă mai spun și că, sâmbătă seara, aproape că nu m-am bucurat de victoria Real-ului, poate o să credeți că am înnebunit. Mă liniștește oarecum ideea că la fel ca mine a trăit meciul acesta de handbal și Marius Lăcătuș. Și alți vreo 5.000 de oameni în tribune. Poate în noi toți ăștia zace câte un pic de american. Și că n-om fi mai proști decât ăia care zic că pe lume există doar fotbal.